2000 de ani de minciună (partea întâi)

Abia astăzi am văzut imbecilitatea grosolană consemnată de o îndoielnică "reţea internaţională de informare alternativă". Pe lângă jalnica autovictimizare ("membrii comunităţii AlterMedia au un singur punct comun: le sunt blocate dreptul la exprimare şi accesul la informare"), nu poate fi trecută cu vederea falsitatea stridentă a informaţiilor vehiculate şi deturnarea sensului evenimentelor, obligate să se contorsioneze conform intereselor mai mult sau mai puţin comprehensibile ale mentorilor. Referitor la citatul din paranteză, nu-mi pot reprima două întrebări:
1. Dacă le este blocat dreptul la exprimare, cum se face că site-ul încă există?
2. În ce constă blocarea accesului la informaţie? Le-a pus cineva lacăt pe conexiunea de Internet? Le-a scos televizoarele din priză? Le-a bruiat frecvenţele radio? Au refuzat distribuitorii de presă să le vândă ziare?
Ieri am găsit pe site-ul acestei comunităţi de dezinformare flagrantă o psudo-informaţie istorică, amuzantă în fond, însă periculoasă pentru naivii care cred tot ceea ce se vehiculează pe Internet. Informaţia apare la Calendar:

.
"9 iunie

68 – Moare prin sinucidere Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat roman, 54-68 d.Hr.; a fost un om de o cruzime deosebita, incendiind, în anul 64, Roma, lucru de care i-a făcut răspunzători pe crestini. Autor al primelor persecutii anticrestine din istoria Romei. A provocat sinuciderea filosofului Seneca, profesorul si mentorul său (n. 15.12.37 d. Hr)."

Marea mistificare, deşi denunţată viguros de peste două decenii, este perpetuată cu obstinaţie de cler şi de cercurile conservatoare, iar portretul lui Nero continuă să fie mutilat prin ignoranţa sau intenţia nocivă a unor "autori" pentru care istoria se scrie după ureche, după zvonuri prinse din zbor. Valoarea ştiinţifică a pasajului de mai sus este nulă la modul absolut şi perpetuează un mit diabolic inventat de creştini, a căror vocaţie a martirizării şi a autovictimizării a fost instituţionalizată şi ridicată la rang de atitudine eroică. Dar este o realitate paralelă, o creaţie a imaginarului unor teologi astăzi sanctificaţi, în fapt nişte falsificatori. De geniu, este adevărat.
Nero nu a fost un sfânt, ci a recurs la mijloace reprobabile pentru a prelua puterea, a o menţine şi a o consolida. Numai că modalitatea de a prelua puterea absolută şi metodele sale de guvernare nu fac obiectul pasajului care demonstrează o crasă incultură.

În noaptea de 18 spre 19 iulie 64, Roma este cuprinsă de vâlvătăi, focul pornind din zona Circului. Revenit în grabă de la Antium (staţiune balneară frecventată de împăraţii romani, aflată lângă Neapole) pentru a atenua efectele incendiului, el constată dezastrul oraşului pe care-l adoră. Deznădăjduit, plimbându-se printre ruinele fumegânde ale palatului imperial Domus Transitoria, Nero recită în şoaptă un vers din Homer referitor la incendierea Troiei. Şoapta lui este transformată de ranchiunosul şi pseudo-istoricul Suetonius (un cronicar dubios care nu punea preţ pe acurateţea informaţiilor şi consemna cu precădere bârfe) în reprezentaţie teatrală impresionantă. Imediat după inspecţia lui Nero prin Roma se răspândeşte, mai repede decât incendiul, zvonul care se va înrădăcina adânc în folclor, în ciuda inautenticităţii dovedite istoriografic, că împăratul, aflat în delir poetic, ar fi ordonat incendierea cetăţii.

Pentru a calma suferinţele şi a oferi adăpost populaţiei Romei, Nero recurge la măsuri de urgenţă: deschide monumentele lui Agrippa, Câmpul lui Marte şi propriile grădini (actualele grădini ale Vaticanului), construind barăci şi aducând pe propria lui cheltuială mobilă de la Ostia. Preţul grânelor a fost redus din ordin imperial la 3 sesterţi, adică aproape la jumătate.
În mod suspect, 6 zile mai târziu incendiul reizbucneşte cu mai multă violenţă pe domeniile prefectului Tigellinus, principalul demnitar al împăratului, posesor de sclavi care frecventau o sectă nouă: adepţii lui Chrestos. Controversele şi polemicile privind cauzele incendiului au decantat o opinie tot mai argumentată şi probată documentar, dar isteric respinsă de cei care au avut interesul să întreţină falsul aproape 2000 de ani: preoţii creştini, care încearcă cu disperare să ascundă acţiunile subversive ale adulatorilor lui Chrestos, adevăraţii vinovaţi pentru devastatorul incendiu al Romei anului 64.