2000 de ani de minciună (partea a cincea)

Elaborarea unei mitologii presupune un efort de durată. A înrădăcina o credinţă nouă inseamnă a eradica vechile mituri sau a le încorpora în cele noi, împreună cu ritualurile care le însoţesc. Expurgarea textelor neconvenabile şi neconforme mitologiei predominante este o practică obişnuită, consemnată ca atare de istorie. Devenit religie oficială a Imperiului roman, creştinismul, prin exponenţii săi de marcă, a declanşat o vastă acţiune de identificare a operelor critice, păgâne şi eretice, „purificând” imaginarul colectiv prin arderea lor publică. Nu s-au păstrat, din păcate, decât fragmente infime sau citate consemnate imprudent de „părinţii bisericii”, cum este pasajul din Celsus, despre care ştim că este extras din lucrarea „Discurs sincer. Contra creştinilor”:

.

„Adevărul este că toate aceste fapte nu sunt decât mituri fabricate de voi; nici măcar nu v-aţi ostenit să daţi minciunilor voastre un aspect de verosimilitate; este de notorietate că mulţi dintre voi au remaniat, după gustul lor, textul primitiv al evangheliilor, până au sfârşit, cu mintea învolburată de vin, să refuteze tot ce le contrazice.”
Textul femeii adultere este relevant: considerat iniţial ca fiind fals, ulterior a fost inclus în relatarea lui Luca, sfârşind prin a fi transferat şi integrat în cea a lui Ioan. Până în sec. al IV-lea, scribii au intervenit liber în texte, astfel încât au existat, nici mai mult, nici mai puţin, de... 300 000 de variante ale Noului Testament.

.

După anul +50 sunt plăsmuite legendele martirilor. De la bun început trebuie subliniat că noul cult creştin era deosebit de agresiv, purtând marca intoleranţei, a prefăcătoriei şi a exclusivismului evreiesc. Pentru 50 000 de arginţi, Paul/Pavel şi adepţii săi ard cărţi „păgâne” şi cer ultimativ autorităţilor imperiale interzicerea cultelor religioase şi proclamarea credinţei sectei creştine ca religie unică, oficială. Solicitarea ridicolă a creştinilor, în fapt o ameninţare la adresa libertăţii, atrage sancţiunea legii romane, care prevedea practicarea neconstrânsă a religiilor şi aminteşte de scrisoarea tembelă pe care Mahomed a trimis-o negusului Abissiniei, bazileului din Constantinopole şi regelui Egiptului, prin care îi soma să se convertească grabnic, împreună cu popoarele lor, la islam. În plus, creştinii se răzvrătiseră împotriva autorităţii imperiale, refuzând să recunoască unul dintre titlurile oficiale ale împăratului, cel de Pontifex Maximus.

.

Propaganda creştină răstoarnă abil situaţia: cei condamnaţi pentru delicte de insubordonare şi de profanare a templelor considerate astăzi păgâne, conform terminologiei teologice, sunt proclamaţi martiri, rămăşiţele lor fiind venerate în biserici. Pentru sensibilizare, s-a inventat legenda potrivit căreia profanatorii templelor ar fi fost executaţi din cauza refuzului de a-şi renega credinţa. Marea parte a legendei martirizărilor este născocită în Evul mediu, cu ingredientul morţii eroice şi a exclamaţiei: „Nu, nu-mi reneg credinţa, prefer să mă devoreze leii, în strigătele mulţimii păgâne în delir!” Deşi vine în contradicţie cu istoria reală, mulţi cred în veridicitatea acestei legende, ca şi în cea a „masacrului inocenţilor”. Legenda Legiunii Tebane (compusă, se spune, din soldaţi egipteni), de asemenea, a fost scrisă în secolul al IV-lea de primul episcop de Martigny şi „relatează” refuzul unei întregi legiuni de mercenari creştini (pare a fi contradicţie în termeni) de a se converti, din ordinul împăratului Maximilian, la un cult păgân. Ca represalii, Maximilian ordonă masacrarea tuturor legionarilor comandaţi de Mauritius. Nu numai că „evenimentul” nu este consemnat în nicio cronică, dar o legiune purtând acest nume şi care să aibă un asemenea destin înfiorător nu a existat. Ceea ce nu a împiedicat ca personaje inexistente să facă o carieră postumă de sfinţi...

2000 de ani de minciună (partea a patra)

Figură ilustră a anitichităţii, Irod I cel Mare separă biserica de stat şi exclude preoţii de la decizia politică, conferindu-le exclusiv un rol spiritual, dublat de unele atribuţii judiciare, cu strictă referire la încălcarea imperativelor şi regulilor religioase. Construieşte numeroase edificii şi fortăreţe (printre care celebra Massada), reconstruieşte Templul din Ierusalim, înfiinţează şi modernizează o serie de oraşe de importanţă strategică şi comercială. Lui Irod îi aparţine construcţia giganticului port din Cezarea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din antichitate. Într-un acces de nebunie temporară declanşată pe fondul geloziei, ordonă uciderea singurei soţii pe care a iubit-o, Mariamne, împreună cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei în anul -37, Irod cel Mare moare în anul… -4. Cu 4 ani înainte de naşterea oficială a lui Isus din Nazareth, născut la... Bethleem.

Cum se explică demonizarea lui Irod de către pseudo-istoria creştină, pe care teologii încearcă s-o impună în dispreţul incontestabilelor dovezi arheologice? Cât de credibilă este versiunea creştină asupra evenimentelor când, din peste 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Şi cum se explică supărătoarele şi penibilele contradicţii dintre evangheliile recunoscute ca fiind canonice?

Matei, 2, 1: “După ce s-a născut Isus in Bethleem, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din răsărit la Ierusalim.”

Chiar dacă ar fi să luăm în calcul concesia teologilor asupra posibilităţii ca Isus să se fi născut în anul -3, tot rămâne o notabilă diferenţă de 1 an, întrucât moartea lui Irod s-a produs fără umbre de îndoială în anul -4. Cu certitudine, existenţa celor două personaje, Irod şi Isus, nu a avut cum să se suprapună.

Luca, 2, 1-3: „În acea vreme a venit porunca de la Augustus Caesar să se înscrie toată lumea. Înscrierea (recensământul atât de mult invocat de teologi) s-a făcut pe când Quirinius era guvernator în Siria.”

Evanghelia lui Luca notează anterior că toate aceste evenimente s-au produs în timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator în anul +6, când a efectuat şi recensământul populaţiei, adica la 10 ani după moartea lui Irod... În plus, Galilea nu era provincie romană, ci regat vasal, astfel încât Quirinius nu putea să ordone recensământul care avea ca scop introducerea censului pe întinderea acestui regat, cu atât mai mult cu cât o tentativă similară dusese la revolte şi la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii aparţinând Germaniei de astăzi. Cât despre oraşul Nazareth, el este "descoperit" (a se citi înfiinţat) de Elena, mama împăratului Constantin, în sec. al III-lea, pe vestigiile unei străvechi localităţi arabe, nicidecum iudaice, atestată sub numele En-Nashra/En-Nasira. Inventarea oraşului se datorează similitudinii dintre numele aşezării arabe şi o proastă traducere a termenului "nazarean" (nu "nazarinean", cum apare în versiunile târzii) din scrierile evanghelice, termen care nu înseamnă "locuitor al Nazarethului", ci are sensul religios de persoană care urmează calea legământului, a adevărului, în sensul predicat de Moise.

.

Mutilarea istoriei merge şi mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu împliniseră vârsta de doi ani, acţiune denumită "masacrul inocenţilor". Sursa acestei ridicole fabulaţii se regăseşte lesne în propaganda difamantă a adversarilor, care considerau că familia dinastică a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Evenimentul care, dacă ar fi fost real, ar fi oripilat şi ar fi făcut ca scribii să umple stive de papirusuri, nu este consemnat de nicio sursă, fie ea evreiască sau păgână. Doar o evanghelie (nulă sub aspect istoric şi grav compromisă prin intervenţiile celui mai abject falsificator creştin, episcopul Eusebiu din Cezarea, aflat în slujba împăratului Constantin) îl acreditează ca fiind real: cea a lui Matei. Şi ticăloşiile nu se opresc aici, ci sunt doar la început.

Un nou film conformist

The Nativity Story (religios, USA, 2006)
Regia: Catherine Harwicke
Scenariul: Mike Rich
Distribuţia: Keisha Castle-Hughes (Maria), Oscar Isaac (Iosif), Ciaran Hinds (Irod), Stefan Kalipha (Gaspar), Nadim Sawalha (Melchior), Eriq Ebounaney (Balthasar)

Într-un sat sărăcăcios din antica Palestină, o fată aflată spre sfârşitul adolescenţei îşi împarte existenţa între joc, flirtul cu ceilalţi băieţi şi munca grea a câmpului. Tânăra este Maria, iar satul se numeşte Nazareth. Sperând într-o îmbunătăţire a situaţiei grele a familiei, tatăl ei contractează o căsătorie a Mariei cu un bărbat înstărit. Impozitele cresc de la un an la altul, situaţia se înrăutăţeşte considerabil, asuprirea romană devine de neîndurat. Cei care nu-şi pot plăti impozitele rămân fără pământuri ori sunt luaţi în sclavie pentru o perioadă determinată. Irod, regele iudeilor, este tot mai detestat de poporul său. Decăderea templului este ilustrată prin transformarea lui într-un spaţiu unde negustorii îşi vând mărfurile, prin nesocotirea sacralităţii şi corupţia rabinilor. Revoltele mocnesc în întregul regat, atmosfera este tulbure şi incendiară.

Totuşi, nu nemulţumirile populare provocate de construcţiile ambiţioase şi costisitoare ce impun biruri tot mai numeroase îl neliniştesc pe Irod, ci o profeţie veche, care vesteşte apariţia unui Mesia, salvatorul şi dezrobitorul iudeilor, descendent din legendarul rege David. Recensământul ordonat de împăratul Augustus determină un haotic exod al populaţiei către locurile de baştină. Iosif, soţul Mariei abia salvate de la o lapidare ce părea iminentă, trebuie să se întoarcă la Bethleem, oraşul unde se născuse. Maria îl urmează, ca o soţie credincioasă. Drumul este anevoios şi lipsa hranei îi slăbeşte pe amândoi. Ajunşi în Bethleem, sunt adăpostiţi într-un staul, unde Maria dă naştere pruncului Isus.

Firul epic este interpolat de istoria celor trei magi de la Răsărit, care urmează semnele astrelor şi prevăd naşterea lui Mesia. Invitaţi de Irod, ei îi destăinuie un secret uluitor: Mesia nu va fi proclamat dintre bărbaţii regatului, ci urmează să se nască. Prin urmare, pentru a-şi salva tronul şi dinastia, Irod ordonă masacrarea tuturor copiilor care nu au împlinit doi ani. Avertizaţi de arhanghelul Gabriel, Iosif, Maria şi pruncul Isus reuşesc să fugă în Egipt, unde scapă de furia devastatoare a lui Irod. Reconstituirea vremurilor este realistă, verosimilă (nu adevărată) şi urmează îndeaproape relatările evanghelice, considerate eronat documente istorice. Dacă interpretarea majorităţii actorilor este acceptabilă, cea a Keishei Castle-Hughes este deplorabilă: privirea ironică şi dispreţuitoare, zâmbetul enervant, uneori tâmp şi inutil nu se potrivesc cu solemnitatea şi gravitatea momentelor care ar fi trebuit să fie percepute ca fiind dramatice. Filmul poartă o puternică amprentă de mediocritate şi nu reuşeşte decât să inducă o stare persistentă de plictiseală.

2000 de ani de minciună (partea a treia)

Evanghelia după Iuda

Versiunea oficială: În 1947, un păstor de capre se amuză aruncând cu pietre în grotele săpate în stâncă, foste adăposturi ale comunităţii religioase eseniene. Auzind sunete de vase sparte, intră în grote şi descoperă papirusuri vechi deteriorate. O parte dintre manuscrise este folosită de mama sa pentru a aprinde focul, cealaltă parte este recuperată de istorici, adunată şi cercetată la Muzeul Rockefeller, actualmente Muzeul de Cercetări Biblice din Ierusalim. Cea mai mare parte a manuscriselor a fost descifrată, spre panica teologilor creştini, care şi-au văzut năruite o serie de teorii considerate imuabile. În anul 2001, toate manuscrisele aflate la dispoziţia istoricilor şi lingviştilor au fost publicate în 39 de volume.

.

Realitatea este puţin diferită de versiunea oficială. Păstorul era un beduin care căuta o ascunzătoare sigură pentru marfa sa de contrabandă, iar manuscrisele presupuse a fi fost arse au fost recuperate şi ascunse în arhivele secrete ale Vaticanului. Fără şanse de a fi date vreodată publicităţii. Vigilenţei "recuperatorilor" de manuscrise, trimişi de Vatican în cea mai mare grabă, îi scapă tocmai piesa de rezistenţă a tezaurului: "Evanghelia după Iuda", pierdută în mod misterios şi regăsită întâmplător la sfârşitul secolului trecut.

Restaurarea manuscriselor

Manuscrisele sunt redactate de esenieni între anii -250 şi +68 şi cuprind texte religioase, psalmi, povestiri eroice şi tratări ale unor probleme de legate de dreptate. Fragmentele religioase sunt texte veterotestamentare, fără urme de texte evanghelice, de menţionări ale apostolilor, ale lui Isus sau ale învierii. Câteva manuscrise sunt stânjenitoare pentru propaganda creştină: ele arată că istoria lui Isus a fost inspirată, printre altele, de mesia Menahem, respins de farisei, condamnat la moarte de către romani şi resuscitat de discipoli. Pasaje întregi din aceste scrieri sunt recopiate în Evanghelia după Matei. Fragmentele 4Q521 şi 4Q525 conţin menţiunea unui mesia unic şi escatologic, foarte aproape de Christul primilor creştini, precum şi conceptul de Dumnezeu ca tată al acestui mesia. Textele primare ale Noului Testament consemnează un mesia care devine fiul lui Dumnezeu abia după înviere. Conducătorul sectei mesianice a esenienilor, Stăpânul Dreptăţii, a fost crucificat, modelul fiind preluat de scrierile neotestamentare, prelucrare a originalului de la Qumran.

Astfel, creştinismul pierde aura mincinoasă creată de apologeţii şi preoţii creştini, potrivit cărora ideea lui Christos - Mesia nu are antecedent în literatura apocaliptică şi mesianică a iudaismului.

Tâmpenii de Wikipedia

Încercând să-mi fac o imagine despre Kosovo, provincie sârbă intrată sub stăpânire otomană la mijlocul sec. al XV-lea şi obligată să adopte islamul ca religie oficială, desprinsă artificial de Serbia în urma unui război sângeros la sfârşitul secolului trecut, am găsit o dezinformare istorică revoltătoare:

"En septembre 1448, une armée de Croisés et de mercenaires venus de Hongrie, de Pologne, de Valachie, de Bohême et d'Allemagne, commandée par le chevalier hongrois Jean Hunyadi (János Hunyadi en hongrois, Iancu de Hunedoara en roumain), traverse la Serbie et parvient jusqu'au Kosovo. Une grande bataille s'y engage, du 17 au 19 octobre 1448, entre les Croisés et l'armée du sultan Mourad II, au cours de laquelle les Croisés subissent un terrible revers."

Chiar aşa să fie? Iancu de Hunedoara a fost confiscat de unguri doar pentru că, în cele din urmă, a devenit guvernator şi regent al Ungariei? În primul rând a fost voievod al Transilvaniei, provenind dintr-o veche familie valahă. Documentele atestă, fără îndoială, că era fiu al lui Voicu Corbu, pretendent la scaunul voievodal al lui Litovoi, în Oltenia. Cneazul Voicu devenise stăpânitor al ţinuturilor Haţegului, Amlaşului şi Făgăraşului în urma bătăliei de la Posada. Ca răsplată pentru ajutorul acordat lui Sigismund al Ungariei în luptele împotriva turcilor, Voicu primeşte în 1409 domeniul şi castelul Hunedoarei, preluând numele de Hunyadi.

Mergând mai departe, la descendenţii lui Iancu de Hunedoara, găsesc la Matei Corvin următorul pasaj:

"Matthias Corvin Ier dit le Juste en hongrois (Igazságos) (roumain: Matei Corvin ou Matei de Hunedoara, latin: Matthias Corvinus, hongrois: Hunyadi Mátyás, allemand: Matthias Corvinus (23 février 1443 - 6 avril 1490) fut l'un des plus grands rois de Hongrie, de nationalité roumaine, régnant du 23 novembre 1458 au 6 avril 1490 et né à Cluj-Napoca en Transylvanie, en Roumanie en 1443. Son origine valaque (roumaine) est attestée dans la Chronique de Nüremberg (1493) par le savant italien Enea Silvio Piccolomini, le futur pape Pie II."

Aici logica cedează. Coroborând cele două pasaje se observă o contradicţie stridentă. Dacă Iancu de Hunedoara este prezentat ca fiind cavaler ungur, cum putea fiul său, rege al Ungariei, să fie de naţionalitate... română?

2000 de ani de minciună (partea a doua)

După presupusa crucificare a întemeietorul sectei iudaice de extracţie eseniană, creştinii se refugiază la Roma, metropolă tentaculară care închide în sine multitudinea şi unde triumfă extraordinara diversitate culturală şi toleranţa maximă faţă de toate religiile. În vremea incendiului din 64, creştinii nu se deosebeau de iudaismul radical reprezentat de mişcarea rebelă zelotă. Ei locuiau în mahalale imunde şi, departe de a fi prigoniţi sau priviţi cu ură, începuseră o insistentă şi agasantă acţiune de acaparare a prozeliţilor, cu precădere din rândul sclavilor. De câţiva ani se ocupau cu activarea focarelor de revoltă împotriva administraţiei cetăţii şi organizau mici revolte şi rebeliuni la periferii.

Renumitul istoric german Gerhard Baudy, de la Universitatea din Konstanz, a studiat aproape 20 de ani evenimentele legate de incendiul Romei din anul 64 şi a descoperit o serie de dovezi înfricoşătoare, care nu numai că nu confirmă statutul de victime pentru adepţii noii secte religioase a iudeilor, dar chiar îi incriminează. Dovezile arheologice şi mărturiile voit ignorate sau ascunse secole la rând au fost puse la dispoziţia marelui public amator de istorie. De la manuscrise şi inscripţii, până la picturile rupestre din catacombele romane, nimic nu a scăpat neexplorat cercetătorului german. Toate noile dovezi, coroborate cu scrierile considerate sacre, de inspiraţie divină, expun luminii o realitate mult diferită decât cea pe care eram obligaţi până acum să o acceptăm. Conform profeţiilor, "curva cu 7 capete", Roma, trebuia să ardă din temelii: "Tocmai pentru aceea, într-o singură zi, vor veni urgiile ei: moartea, jalea, foametea. Şi va fi arsă în foc pentru că Dumnezeu care a condamnat-o este puternic." (Apocalipsa, cap. 18: 6-8). Distrugerea Romei ar fi fost semnalul unei ample revolte care avea ca finalitate dezorganizarea imperiului. Reconstrucţia cetăţii după incendiu presupunea un efort financiar uriaş care nu se putea realiza decât prin creşterea impozitelor, astfel că se miza pe răzmeriţe împotriva perceptorilor imperiali şi, în final, a administraţiei. În acest fel se creau premisele pentru marea revoltă mesianică a evreilor. Este un fapt istoric recunoscut că, încă din anul 61 sau 62, în perioada incendiului, se afla la Roma un anume Saul din Tars (Cilicia), viitorul sfânt Paul/ Pavel, care menţinea un contact permanent cu romanul creştinat Flavius Clemens, nepotul viitorului împărat Vespasian şi văr al viitorilor împăraţi Titus şi Domiţian. Astăzi el este cunoscut ca papa Clement I, al patrulea în lista oficială a papilor, după Petru, Lin şi Clet/ Anaclet, ultimii doi neamintiţi - în mod şocant - de cel mai autorizat cunoscător al vremii, Tertullian. Acest Clemens era fiul prefectului Romei, care răspundea de siguranţa şi apărarea oraşului, de aprovizionarea cu apă şi de localizarea şi stingerea incendiilor. Cine ar fi bănuit că un asemenea personaj cu reputaţie de pierde-vară şi provenit dintr-o familie de cel mai înalt rang ar putea fi amestecat în proiectul diabolic al distrugerii capitalei imperiului? Încă două mici amănunte: în cumplita noapte de 18-19 iulie 64, sistemul de apeducte nu a funcţionat, iar gărzile oraşului au primit ordine contradictorii care le-au paralizat toată activitatea.

De notat: pedepsele aplicate celor găsiţi vinovaţi, printre care numeroşi evrei creştini, erau cele care se aplicau incendiatorilor, tortura şi crucificarea cu capul în jos. Nici un creştin nu a fost pedepsit pentru convingerile lui religioase, ci pentru sabotarea apeductelor şi participarea la incendiu. Marea farsă înscenată lui Nero se întoarce tocmai împotriva celor care au premeditat-o.

.

Cât despre reproşul că a determinat moartea filosofului Seneca, nu se aminteşte pe acea pagină de (dez)informare că fostul mentor al împăratului a participat activ la conspiraţia lui Piso, care viza asasinarea lui Nero. Nero i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă, iar acesta şi-a tăiat venele.

2000 de ani de minciună (partea întâi)

Abia astăzi am văzut imbecilitatea grosolană consemnată de o îndoielnică "reţea internaţională de informare alternativă". Pe lângă jalnica autovictimizare ("membrii comunităţii AlterMedia au un singur punct comun: le sunt blocate dreptul la exprimare şi accesul la informare"), nu poate fi trecută cu vederea falsitatea stridentă a informaţiilor vehiculate şi deturnarea sensului evenimentelor, obligate să se contorsioneze conform intereselor mai mult sau mai puţin comprehensibile ale mentorilor. Referitor la citatul din paranteză, nu-mi pot reprima două întrebări:
1. Dacă le este blocat dreptul la exprimare, cum se face că site-ul încă există?
2. În ce constă blocarea accesului la informaţie? Le-a pus cineva lacăt pe conexiunea de Internet? Le-a scos televizoarele din priză? Le-a bruiat frecvenţele radio? Au refuzat distribuitorii de presă să le vândă ziare?
Ieri am găsit pe site-ul acestei comunităţi de dezinformare flagrantă o psudo-informaţie istorică, amuzantă în fond, însă periculoasă pentru naivii care cred tot ceea ce se vehiculează pe Internet. Informaţia apare la Calendar:

.
"9 iunie

68 – Moare prin sinucidere Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat roman, 54-68 d.Hr.; a fost un om de o cruzime deosebita, incendiind, în anul 64, Roma, lucru de care i-a făcut răspunzători pe crestini. Autor al primelor persecutii anticrestine din istoria Romei. A provocat sinuciderea filosofului Seneca, profesorul si mentorul său (n. 15.12.37 d. Hr)."

Marea mistificare, deşi denunţată viguros de peste două decenii, este perpetuată cu obstinaţie de cler şi de cercurile conservatoare, iar portretul lui Nero continuă să fie mutilat prin ignoranţa sau intenţia nocivă a unor "autori" pentru care istoria se scrie după ureche, după zvonuri prinse din zbor. Valoarea ştiinţifică a pasajului de mai sus este nulă la modul absolut şi perpetuează un mit diabolic inventat de creştini, a căror vocaţie a martirizării şi a autovictimizării a fost instituţionalizată şi ridicată la rang de atitudine eroică. Dar este o realitate paralelă, o creaţie a imaginarului unor teologi astăzi sanctificaţi, în fapt nişte falsificatori. De geniu, este adevărat.
Nero nu a fost un sfânt, ci a recurs la mijloace reprobabile pentru a prelua puterea, a o menţine şi a o consolida. Numai că modalitatea de a prelua puterea absolută şi metodele sale de guvernare nu fac obiectul pasajului care demonstrează o crasă incultură.

În noaptea de 18 spre 19 iulie 64, Roma este cuprinsă de vâlvătăi, focul pornind din zona Circului. Revenit în grabă de la Antium (staţiune balneară frecventată de împăraţii romani, aflată lângă Neapole) pentru a atenua efectele incendiului, el constată dezastrul oraşului pe care-l adoră. Deznădăjduit, plimbându-se printre ruinele fumegânde ale palatului imperial Domus Transitoria, Nero recită în şoaptă un vers din Homer referitor la incendierea Troiei. Şoapta lui este transformată de ranchiunosul şi pseudo-istoricul Suetonius (un cronicar dubios care nu punea preţ pe acurateţea informaţiilor şi consemna cu precădere bârfe) în reprezentaţie teatrală impresionantă. Imediat după inspecţia lui Nero prin Roma se răspândeşte, mai repede decât incendiul, zvonul care se va înrădăcina adânc în folclor, în ciuda inautenticităţii dovedite istoriografic, că împăratul, aflat în delir poetic, ar fi ordonat incendierea cetăţii.

Pentru a calma suferinţele şi a oferi adăpost populaţiei Romei, Nero recurge la măsuri de urgenţă: deschide monumentele lui Agrippa, Câmpul lui Marte şi propriile grădini (actualele grădini ale Vaticanului), construind barăci şi aducând pe propria lui cheltuială mobilă de la Ostia. Preţul grânelor a fost redus din ordin imperial la 3 sesterţi, adică aproape la jumătate.
În mod suspect, 6 zile mai târziu incendiul reizbucneşte cu mai multă violenţă pe domeniile prefectului Tigellinus, principalul demnitar al împăratului, posesor de sclavi care frecventau o sectă nouă: adepţii lui Chrestos. Controversele şi polemicile privind cauzele incendiului au decantat o opinie tot mai argumentată şi probată documentar, dar isteric respinsă de cei care au avut interesul să întreţină falsul aproape 2000 de ani: preoţii creştini, care încearcă cu disperare să ascundă acţiunile subversive ale adulatorilor lui Chrestos, adevăraţii vinovaţi pentru devastatorul incendiu al Romei anului 64.