Nazism şi apartheid

Apartheid înseamnă „a păstra separat” şi desemnează politica dură şi iraţională de segregaţie rasială instituită de coloniştii olandezi la 29 iunie 1948, în Africa de Sud. Doctrina apartheid se articulează pe divizarea politică, economică şi geografică a teritoriului şi a populaţiei repartizate în patru grupuri etnice distincte: alb, metis, bantu şi indian, proclamând primatul comunităţii albilor. În esenţă, apartheid este versiunea tropicală a nazismului, având ca germene politicile de coagulare şi de eradicare a disensiunilor dintre albii colonizatori. Dezvoltarea ideologică a fost favorizată de armonizarea intereselor albilor şi de promovarea lor agresivă, în detrimentul populaţiei majoritare de culoare, zulu şi bantu. Apartheid este continuarea legilor segregaţioniste aplicate de britanici după 1910, reunite în codul Color Bar, în urma înfrângerii olandezilor. Principalele acte normative cuprinse în Color Bar sunt: Native Labour Regulation Act (1911, reglementează munca indigenilor), legea asupra minelor şi şantierelor, Native Land Act (1913, reglementează proprietatea funciară şi interzice indigenior să deţină terenuri în afara rezervaţiilor, fiindu-le atribuită o suprafaţă de doar 7,8% din teritoriul Uniunii Sud-Africane), Native Urban Areas Act (1923, introduce segregaţia rezidenţială şi delimitează regiunile urbane indigene) şi Representation of Natives Act (1936, reglementează reprezentarea indigenilor şi stabileşte o listă electorală separată pentru metişi).

După încheierea primului război mondial, regimul de apartheid se înăspreşte prin:

1. Legea interdicţiei căsătoriilor mixte (1949);
2. Legea imoralităţii, care incriminează penal relaţiile sexuale dintre negri şi albi (1950);
3. Legea clasificării populaţiei, care operează distincţia raselor (1950);
4. Legea zonelor urbane, care repartizează raselor zonele de rezidenţă şi nu permite amestecul locuitorilor (1950);
5. Legea trecerii, care îi obligă pe negrii trecuţi de 16 ani să deţină un paşaport pentru a intra în anumite cartiere (1952);
6. Legea comodităţilor publice distincte, care impune segregarea toaletelor, a fântânilor, a parcurilor şi a altor amenajări publice (1953);
7. Legea educaţiei minorităţii bantu, care stabileşte programele şcolare pentru negrii aparţinând acestui grup etnic (1953);
8. Legea privind anularea dreptului la grevă şi a rezistenţei pasive pentru negri (1953);
9. Legea relocalizării indigenilor, care permite evacuarea negrilor din zonele locuite de albi (1954);
10. Legea lucrului în mine, care reglementează formal discriminarea rasială în domeniul muncii (1956);
11. Legea promovării zonelor negre autonome, care crează bantustanele şi le plasează sub administraţia negrilor (1958);
12. Legea privind retragerea cetăţeniei sud-africane negrilor care părăsesc bantustanele deja create (1971);
13. Decretul asupra limbii afrikaans, care impune şcolilor frecventate de negri să înveţe în afrikaans la nivelul învăţământului secundar (1974);

14. Legea interzicerii accesului negrilor la informaţiile cu caracter profesional (1976);

Regimul de segregaţie rasială din Africa de Sud a fost abolit la 30 iunie 1991, prăbuşindu-se sub greutatea sancţiunilor economice internaţionale, a protestelor cancelariilor occidentale şi a revigorării unei mişcări interne de sabotare a economiei şi administraţiei de către populaţia majoritară de culoare, inspirată de mitul lui Nelson Mandela, militantul încarcerat, devenit primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, în anul 1994.

Interzis cardiacilor!

Hard Candy (thriller, USA, 2006)
Regia: David Slade
Scenariul: Brian Nelson

Distributia: Patrick Wilson (Jeff Kohlver), Ellen Page (Hayley Stark), Sandra Oh (Judy Tokuda)

După ce au dialogat trei săptămâni pe Internet, Hayley, o adolescentă drăguţă (14 ani), şi Jeff, un seducător fotograf (32 de ani), decid să se întâlnească într-o cofetărie. Discuţia se prelungeşte şi abordează teme de interes comun, de la literatură la medicină şi de la muzică la arta fotografică. Imaginaţia fetei se exprimă cu vigoare, oarecum dezvăluită de privirile care ascund, parcă, gânduri încordate. Pe când să se despartă, Hayley îi propune să meargă la el acasă, unde îl descoase în privinţa vieţii personale şi a relaţiilor profesionale, apoi îi cere s-o fotografieze în timp ce dansează şi se dezbracă... Brusc, Jeff cade inconştient. Trezindu-se legat de un scaun în propria casă, aproape izolată pe o colină în afara oraşului, este obligat să suporte o serie de acuzaţii de pedofilie, susţinute de Hayley cu rânjete perverse şi lascive. Cu privirile rătăcite, Hayley îi răscoleşte casa cu speranţa descoperirii unor secrete umilitoare. Fetişcana simpatică şi inocentă se transformă într-un monstru psihopat, dar rece şi calculat. Situaţia de coşmar tinde să degenereze ireversibil, iar Jeff suferă o depresie provocată de disperare şi de neputinţa de a împiedica propria sa mutilare.

Finalul este plin de ambiguitate, iar raporturile dintre Jeff şi Hayley nu se clarifică. Contrar reţetelor hollywoodiene, binele şi răul rămân obscure. Jeff este o victimă nevinovată, obiect al răzbunării unei fete care vrea să descopere totul fără a şti nimic, sau un pedofil ucigaş? Scenariul, o capodoperă a genului thriller, surprinde prin ineditul permanent al situaţiilor şi prin tensiunea sentimentelor extreme. Doi protagonişti ultratalentaţi care dau viaţă unui film diabolic şi provocator sub aspect psihologic, cu şanse maxime de a se înscrie în categoria genului cult.

Nimic nou...

The Contract (thriller, USA, 2006)
Regia: Bruce Beresford
Scenariul: Stephen Katz şi John Darrouzet

Distributia: Morgan Freeman (Frank Cordell), John Cusack (Ray Keene), Jamie Anderson (Chris Keene), Megan Dodds (Sandra)

Franck Cordell, un fost angajat al trupelor speciale, conduce un grup de asasini profesionişti şi lucrează pentru diferite grupuri de interese şi de presiune. La ordinul lor, el elimină persoanele incomode care ar putea prejudicia interese oculte. Un contract profitabil, având ca punct de debut uciderea fiului unui miliardar retras din viaţa publică, dar adversar declarat al unor proiecte guvernamentale în domeniul geneticii, se întrerupe în mod abrupt din cauza unui accident de maşină. Rănit, Franck este transportat la spital şi, spre ghinionul său, identificat de autorităţile care-l vânau de multă vreme. Cei patru colaboratori ai săi, dintre care unul are misiunea de a-l elimina chiar pe Franck, încep o operaţiune de salvare care eşuează în mod repetat. Franck este preluat în custodie, prin jocul hazardului, de un orgolios profesor de sport, aflat în excursie cu fiul său.

Autorităţile încep o nemiloasă vânătoare a lui Franck, suspectat că ar planifica asasinarea preşedintelui USA, care trebuia să sosească într-un orăşel de munte patriarhal, departe de zgomotele marilor metropole. Adevărata victimă este, însă, miliardarul, iar participarea la funeraliile fiului său este ocazia perfectă de a-l transforma în ţintă sigură.
Escaladări periculoase, curajul nebunesc al unui om de rând transformat în supererou, cascadorii reuşite, accidente, schimburi de focuri, desfăşurări de forţe, eternul conflict dintre poliţia locală şi autorităţile federale... Un banal film de serie B, care îi descalifică pe Morgan Freeman şi pe John Cusack.

2000 de ani de minciună (partea a patra)

Figură ilustră a anitichităţii, Irod I cel Mare separă biserica de stat şi exclude preoţii de la decizia politică, conferindu-le exclusiv un rol spiritual, dublat de unele atribuţii judiciare, cu strictă referire la încălcarea imperativelor şi regulilor religioase. Construieşte numeroase edificii şi fortăreţe (printre care celebra Massada), reconstruieşte Templul din Ierusalim, înfiinţează şi modernizează o serie de oraşe de importanţă strategică şi comercială. Lui Irod îi aparţine construcţia giganticului port din Cezarea, una dintre cele mai remarcabile opere de inginerie din antichitate. Într-un acces de nebunie temporară declanşată pe fondul geloziei, ordonă uciderea singurei soţii pe care a iubit-o, Mariamne, împreună cu copiii acesteia. Urcat pe tronul Iudeei în anul -37, Irod cel Mare moare în anul… -4. Cu 4 ani înainte de naşterea oficială a lui Isus din Nazareth, născut la... Bethleem.

Cum se explică demonizarea lui Irod de către pseudo-istoria creştină, pe care teologii încearcă s-o impună în dispreţul incontestabilelor dovezi arheologice? Cât de credibilă este versiunea creştină asupra evenimentelor când, din peste 70 de evanghelii, au fost selectate arbitrar doar 4? Şi cum se explică supărătoarele şi penibilele contradicţii dintre evangheliile recunoscute ca fiind canonice?

Matei, 2, 1: “După ce s-a născut Isus in Bethleem, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din răsărit la Ierusalim.”

Chiar dacă ar fi să luăm în calcul concesia teologilor asupra posibilităţii ca Isus să se fi născut în anul -3, tot rămâne o notabilă diferenţă de 1 an, întrucât moartea lui Irod s-a produs fără umbre de îndoială în anul -4. Cu certitudine, existenţa celor două personaje, Irod şi Isus, nu a avut cum să se suprapună.

Luca, 2, 1-3: „În acea vreme a venit porunca de la Augustus Caesar să se înscrie toată lumea. Înscrierea (recensământul atât de mult invocat de teologi) s-a făcut pe când Quirinius era guvernator în Siria.”

Evanghelia lui Luca notează anterior că toate aceste evenimente s-au produs în timpul domniei lui Irod. Dar Quirinius a fost numit guvernator în anul +6, când a efectuat şi recensământul populaţiei, adica la 10 ani după moartea lui Irod... În plus, Galilea nu era provincie romană, ci regat vasal, astfel încât Quirinius nu putea să ordone recensământul care avea ca scop introducerea censului pe întinderea acestui regat, cu atât mai mult cu cât o tentativă similară dusese la revolte şi la ruperea de imperiu a unor vaste teritorii aparţinând Germaniei de astăzi. Cât despre oraşul Nazareth, el este "descoperit" (a se citi înfiinţat) de Elena, mama împăratului Constantin, în sec. al III-lea, pe vestigiile unei străvechi localităţi arabe, nicidecum iudaice, atestată sub numele En-Nashra/En-Nasira. Inventarea oraşului se datorează similitudinii dintre numele aşezării arabe şi o proastă traducere a termenului "nazarean" (nu "nazarinean", cum apare în versiunile târzii) din scrierile evanghelice, termen care nu înseamnă "locuitor al Nazarethului", ci are sensul religios de persoană care urmează calea legământului, a adevărului, în sensul predicat de Moise.

.

Mutilarea istoriei merge şi mai departe, Irod fiind acuzat de masacrarea tuturor pruncilor care nu împliniseră vârsta de doi ani, acţiune denumită "masacrul inocenţilor". Sursa acestei ridicole fabulaţii se regăseşte lesne în propaganda difamantă a adversarilor, care considerau că familia dinastică a lui Irod a uzurpat tronul regelui David. Evenimentul care, dacă ar fi fost real, ar fi oripilat şi ar fi făcut ca scribii să umple stive de papirusuri, nu este consemnat de nicio sursă, fie ea evreiască sau păgână. Doar o evanghelie (nulă sub aspect istoric şi grav compromisă prin intervenţiile celui mai abject falsificator creştin, episcopul Eusebiu din Cezarea, aflat în slujba împăratului Constantin) îl acreditează ca fiind real: cea a lui Matei. Şi ticăloşiile nu se opresc aici, ci sunt doar la început.

Un nou film conformist

The Nativity Story (religios, USA, 2006)
Regia: Catherine Harwicke
Scenariul: Mike Rich
Distribuţia: Keisha Castle-Hughes (Maria), Oscar Isaac (Iosif), Ciaran Hinds (Irod), Stefan Kalipha (Gaspar), Nadim Sawalha (Melchior), Eriq Ebounaney (Balthasar)

Într-un sat sărăcăcios din antica Palestină, o fată aflată spre sfârşitul adolescenţei îşi împarte existenţa între joc, flirtul cu ceilalţi băieţi şi munca grea a câmpului. Tânăra este Maria, iar satul se numeşte Nazareth. Sperând într-o îmbunătăţire a situaţiei grele a familiei, tatăl ei contractează o căsătorie a Mariei cu un bărbat înstărit. Impozitele cresc de la un an la altul, situaţia se înrăutăţeşte considerabil, asuprirea romană devine de neîndurat. Cei care nu-şi pot plăti impozitele rămân fără pământuri ori sunt luaţi în sclavie pentru o perioadă determinată. Irod, regele iudeilor, este tot mai detestat de poporul său. Decăderea templului este ilustrată prin transformarea lui într-un spaţiu unde negustorii îşi vând mărfurile, prin nesocotirea sacralităţii şi corupţia rabinilor. Revoltele mocnesc în întregul regat, atmosfera este tulbure şi incendiară.

Totuşi, nu nemulţumirile populare provocate de construcţiile ambiţioase şi costisitoare ce impun biruri tot mai numeroase îl neliniştesc pe Irod, ci o profeţie veche, care vesteşte apariţia unui Mesia, salvatorul şi dezrobitorul iudeilor, descendent din legendarul rege David. Recensământul ordonat de împăratul Augustus determină un haotic exod al populaţiei către locurile de baştină. Iosif, soţul Mariei abia salvate de la o lapidare ce părea iminentă, trebuie să se întoarcă la Bethleem, oraşul unde se născuse. Maria îl urmează, ca o soţie credincioasă. Drumul este anevoios şi lipsa hranei îi slăbeşte pe amândoi. Ajunşi în Bethleem, sunt adăpostiţi într-un staul, unde Maria dă naştere pruncului Isus.

Firul epic este interpolat de istoria celor trei magi de la Răsărit, care urmează semnele astrelor şi prevăd naşterea lui Mesia. Invitaţi de Irod, ei îi destăinuie un secret uluitor: Mesia nu va fi proclamat dintre bărbaţii regatului, ci urmează să se nască. Prin urmare, pentru a-şi salva tronul şi dinastia, Irod ordonă masacrarea tuturor copiilor care nu au împlinit doi ani. Avertizaţi de arhanghelul Gabriel, Iosif, Maria şi pruncul Isus reuşesc să fugă în Egipt, unde scapă de furia devastatoare a lui Irod. Reconstituirea vremurilor este realistă, verosimilă (nu adevărată) şi urmează îndeaproape relatările evanghelice, considerate eronat documente istorice. Dacă interpretarea majorităţii actorilor este acceptabilă, cea a Keishei Castle-Hughes este deplorabilă: privirea ironică şi dispreţuitoare, zâmbetul enervant, uneori tâmp şi inutil nu se potrivesc cu solemnitatea şi gravitatea momentelor care ar fi trebuit să fie percepute ca fiind dramatice. Filmul poartă o puternică amprentă de mediocritate şi nu reuşeşte decât să inducă o stare persistentă de plictiseală.

Un geniu „smintit” - Antoni Gaudi i Cornet (25 iunie 1852 – 10 iunie 1926)

La început partizan al stilului arhitectural neogotic, Antoni Gaudi se va înscrie în mişcarea Art nouveau, la modă în toată Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, şi, datorită originalităţii şi imaginaţiei debordante, îşi va impune propriul stil în interiorul modernismului. Principala amprentă a creaţiei sale o reprezintă geometria variabilă, formele bizare, neregulate şi cu aspect de fluiditate, dar încântătoare, entuziasmul respiraţiei pietrei pictate în culori vii şi recuzarea simetriei. Influenţele artei arabe, care sunt indiscutabile, conjugate cu frenezia imaginativă a propriei viziuni arhitecturale, au dat Barcelonei un nou suflu. Trecând peste interpretările oficiale, detestabile prin rigorism şi obsesia clasificărilor meticuloase, îndrăznesc să afirm că Gaudi este întemeietorul unui curent neobaroc al formelor în devenire, dinamice şi halucinante, contrar stilului static monumental, pietrificat.

Susţinut financiar de industriaşul Eusebio Güell, pentru care construieşte un luxos palat şi un parc, Gaudi stârneşte controverse şi chiar contestări vehemente din cauza stilului său neconvenţional al delirului formelor. Arhitecţii vremii, aserviţi stilurilor consacrate şi liniilor rigide, nu au ezitat să-l considere drept smintit şi impostor. George Orwell, aflat în trecere prin Barcelona, critică extrem de dur modernismul, în special creaţiile lui Gaudi, a cărui recunoaştere survine abia după moarte. În pofida criticilor, arhitectul este susţinut puternic de cercurile catolice şi i se încredinţează un amplu proiect, căruia îi va dedica ultimii 12 ani din viaţă, construcţie neterminată nici astăzi: catedrala Sagrada Familia, un imn arhitectonic închinat sacrului.

Moare la Barcelona în urma unui accident stupid, sfârtecat de un tramvai. În anul 2003, Vaticanul a început procedurile de beatificare a fascinantului catalan care a revoluţionat arta arhitecturală modernă.

Ratzinger - un nou Moise, un nou decalog

„Nu vei conduce sub influenţa alcoolului. Vei respecta limitarea vitezei. Nu vei considera autoturismul ca obiect de vanitate şi de laudă personală, nici ca loc al păcatului.” Vaticanul a dat publicităţii marţi, 19 iunie 2007, propriul cod de circulaţie, intitulat „Orientări pentru pastorala rutieră”, în care sunt formulate 10 porunci de ordin moral adresate automobiliştilor. Codul, care este creaţia Consiliului pontifical pentru emigranţi şi turişti, se întinde pe parcursul a 36 de pagini şi va fi distribuit tuturor diocezelor şi parohiilor romano-catolice şi greco-catolice din întreaga lume.

Documentul - care mai evocă problemele prostituţiei şi ale copiilor străzii – acoperă o largă problematică a circulaţiei rutiere, de la respectul faţă de pietoni, până la buna întreţinere a autovehiculelor, trecând prin stăpânirea ieşirilor nervoase la volan. „Maşina tinde să scoată la lumină latura primitivă a fiinţelor umane”, subliniază cu profunzime psihologică abisală codul bunei conduite, îndemnând şoferii să se opună „regresiei psihologice” şi să privilegieze „tendinţele nobile” ale sufletului, cum ar fi spiritul de responsabilitate şi controlul de sine. „Chiar şi o depăşire periculoasă este un păcat”, explică Monseniorul Renato Martino. Deplângând „absenţa manierelor, gesturile nepoliticoase, înjurăturile şi blasfemiile” de care se fac vinovaţi numeroşi automobilişti, documentul cere ca şoferii „să nu uite importanţa semnului crucii înainte de a pleca la drum”. „Cine îl cunoaşte pe Isus Christos este prudent la volan”, mai afirmă documentul.

A cincea poruncă a automobiliştilor cere răspicat: „Maşina nu trebuie să fie pentru tine o expresie a puterii şi a dominaţiei, nici un prilej pentru păcat.” Cerându-i-se, în cadrul unei conferinţe de presă, să precizeze care ar fi situaţiile în care maşina poate fi obiect al păcatului, cardinalul Renato Martino a răspuns laconic: „Atunci când maşina este utilizată ca loc al păcatului.”
.
În final, textul încurajează automobiliştii să se roage în timp ce conduc... dar cu mâinile pe volan!

.

"De la sublim la ridicol nu este decât un singur pas", spunea odinioară Napoleon...

Notă: Pastorala este o scrisoare publică prin care un înalt prelat se adresează atât preoţilor, cât şi credincioşilor cu ocazia marilor sărbători religioase sau a altor evenimente importante.

A doua abdicare

Napoleon nu este o personalitate. Napoleon a devenit un mit. Puţini au reuşit să acumuleze deopotrivă ură şi admiraţie, laude şi critici, să aibă o ascensiune fulminantă şi o cădere atât de brutală. Destinul lui Napoleon este o epopee a timpurilor moderne şi îi conferă o aură mesianică. Protagonist al celei mai mari aventuri militare şi politice consemnate de istoria modernă, a obligat Europa să i se închine, a creat sistemul juridic modern şi a avut o moarte chinuitoare. Chiar doborât şi exilat, un prizonier umilit şi jignit de un grobian ofiţer englez (guvernatorul insulei Sf. Elena, generalul Hudson Lowe), Napoleon a rămas o ameninţare pentru familia de Bourbon, care a dat regi ticăloşi, lacomi, ipocriţi şi fricoşi. Împăratul, denumit de către monarhişti "Uzurpatorul", a fost victima unei otrăviri lente, cu efecte convulsive şi stări prelungite de febrilitate şi delir. Ipoteza conspiraţionistă, considerată a fi o simplă fabulaţie a creatorilor de poveşti şi de scenarii paranoice, s-a dovedit a fi adevărată. Teza oficială a cancerului la stomac a fost infirmată de descoperirea unei cantităţi de arsenic mineral de 13 ori mai mare decât cea normală în părul "micului corsican".

Recunoscut pentru memoria sa de excepţie, pentru geniul strategic şi pentru dorinţa de a transforma Franţa într-o ţară mesianică, Napoleon a fost şi un matematician apreciat, fiind chiar creatorul unei teoreme geometrice. Dacă nu ar fi urmat o carieră militară, cu siguranţă ar fi fost un strălucit profesor de matematică la Sorbona. Élie Faure, istoric al artei, afirmă metaforic că Isus Christos era, la începutul secolului al XIX-lea, mai puţin cunoscut decât Napoleon, iar Honoré de Balzac îl prezintă admirativ ca fiind "un om care avea la căpătâi un cod şi o sabie, cuvântul şi acţiunea" ("un homme qui avait dans la tête un code et une épée, la parole et l'action").

22 iunie 1815 - zi nefastă în istoria Franţei, prilej de entuziasm, totodată, pentru naţiunile europene eliberate de tirania unui ofiţer ambiţios, avid de glorie eternă şi putere absolută. Împăratul francezilor este deportat în insula Sf. Elena, unde-şi va trăi ultimii ani din viaţa atât de agitată.


Citate celebre:
1. Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
2. Un conducător este un negustor de speranţe.
3. Imposibil este un cuvânt care se găseşte doar în dicţionarul proştilor.
4. Cine linguşeşte în faţă, bârfeşte în spate.
5. Istoria e o minciună pe care nimeni nu o contestă.
6. Istoria este o minciună asupra căreia istoricii s-au pus de acord.
7. Dacă Socrate ar intra în cameră, toţi ne-am ridica în picioare pentru a-l cinsti. Dacă ar intra Isus Christos, toţi i-am cădea la picioare.
8. Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.
9. În politică, prostia nu e un handicap.
10. Nu întrerupeţi niciodată un duşman care e pe punctul de a comite o eroare.
11. Victoriile asupra femeilor sunt singurele care se obţin scăpând prin fugă.
12. Toate femeile sunt curve, mai puţin mama şi sora mea. Dar să nu pierdem din vedere că şi ele sunt femei.

60 de ani de la asasinarea lui Bugsy

Unul dintre cei mai mari gangsteri americani, provenit dintr-o familie de evrei emigraţi din Rusia, Bugsy (Benjamin Siegelbaum) era renumit pentru cruzimea, dar şi pentru farmecul căruia nu-i rezistau nici cele mai îndărătnice femei. Principalele lui preocupări de tinereţe sunt extorcarea de bani prin perceperea taxelor de protecţie de la comercianţi şi incendierea magazinelor şi tonetelor celor recalcitranţi. Concurenţa agresivă a bandelor italiene şi irlandeze în formarea şi menţinerea zonelor de influenţă crează alianţa bandelor evreieşti sub conducerea lui Bugsy şi a lui Meyer Lansky, un cartel între muşchii şi îndrăzneala nebunească a primului şi precauţia şi inteligenţa inventivă a celui de-al doilea. Sursele banilor murdari sunt multiple, de la contrabanda cu alcool pe scară largă în perioada prohibiţiei la spargerea grevelor pentru a obţine sume mai mari din partea sindicatelor şi la asasinate comandate. Cooptat în Comisie (instanţa de control, decizie şi judecată a mafiei de pe teritoriul american), el va participa activ la constituirea şi coordonarea nou înfiinţatului pluton de execuţie Murder Incorporated, care avea misiunea de a pedepsi trădătorii, "cârtiţele" şi cei arestaţi, predispuşi la mărturisiri pentru a obţine sentinţe mai blânde.

În 1937 începe să fie hărţuit de procurorul Thomas Dewey (viitor candidat la Casa Albă), motiv pentru care, avându-se în vedere statutul său, nu este eliminat, ci îndepărtat de la conducerea mafiei new-yorkeze şi trimis să organizeze structurile de influenţă în California, unde reuşeşte să acapareze sindicatele şi marile studiouri cinematografice. În 1945, atenţia lui se îndreaptă spre deşertul Nevada, unde autorităţile statale adoptaseră o lege care autoriza prostituţia şi jocurile de noroc. Contribuţia lui la dezvoltarea oraşului Las Vegas este decisivă. Curajul nebunesc de a investi sume fabuloase în construirea unui cazino de lux, "Flamingo", este urmat şi de alţi mafioţi interesaţi de câştiguri licite.

Acumulând datorii uriaşe de peste 6 milioane de dolari, la conferinţa Comisiei de la Havana din 1947 se decide execuţia lui Bugsy, în ciuda împotrivirii lui Mayer Lansky şi cu toate că "Flamingo" începuse să aducă profituri substanţiale. La 20 iunie 1947 este asasinat în luxoasa sa vilă de la Hollywood, împreună cu amanta sa, Virginia Hill. Unii colaboratori ai lui Bugsy au mărturisit ulterior Comisiei că faimosul dandy mafiot nu acumulase datorii, ci delapidase şi transportase în bănci elveţiene sumele care i se imputau, Virginia Hill îndeplinind roul de curier.

Fantasmele lui Goya

Los Fantasmas de Goya (Goya's Ghost) (dramă, Spania, 2006)

Regia: Milos Forman
Scenariul: Jean-Claude Carriere şi Milos Forman
Distribuţia: Stellan Skarsgard (Francisco Goya), Javier Bardem (părintele Lorenzo), Natalie Portman (Ines), Randy Quaid (regele Carlos al IV-lea), Blanca Portillo (regina Maria-Luisa)

Primit cu nemeritată răceală de critica americană şi spaniolă, care se aştepta la o biografie cuprinzătoare, filmul surprinde cu un realism cinic etape ale aceluiaşi eveniment, proiectate pe fundaluri diferite. Atmosfera apăsătoare şi închistată a dominaţiei inchiziţiei şi absolutismul uşor tembel al monarhilor Spaniei, pe de-o parte, iar pe de altă parte barbaria şi jaful ocupaţiei napoleoniene sunt suportul unei drame răscolitoare. Societatea spaniolă a frontierelor dintre secolele 18 şi 19 este dezbrăcată de aparenţe şi prezentată în toată mizeria şi degradarea ei.

.

În prima parte, tânăra Ines, model al adulatului pictor Francisco Goya, este arestată de Sfântul Oficiu sub motivul că practică în secret ritualuri iudaice, ceea ce constituie crima supremă. Habotnicul inchizitor Lorenzo o vizitează tot mai des în închisoare, iar relaţiile dintre călău şi condamnată devin pe cât de apropiate, pe atât de prohibite. Ca urmare a unei întâmplări cu tuşe amuzante, Lorenzo devine un paria, fiind excomunicat şi condamnat în contumacie. Nu poate fi trecut cu vederea ritualul ridicol şi absurd al arderii portretului celui expulzat din rândurile clerului. În ciuda tuturor intervenţiilor lui Goya la Curte (el însuşi fiind în pericol de a fi acuzat de erezie din pricina gravurilor groteşti care ilustrează realitatea mizeră a vremurilor şi caricaturizează metehnele clericilor romano-catolici), Ines rămâne îngropată în celula mucegăită, o cavernă întunecoasă şi morbidă. Pictând urâţenia înspăimântătoare a reginei într-un portret oficial, Goya cade în dizgraţia casei regale, în timp ce Ines rămâne închisă în aşteptarea unui proces amânat sine die.

.
A doua parte prezintă pierderea independenţei Spaniei şi înglobarea ei în efemerul imperiu napoleonian. Lorenzo, revenit într-o înaltă funcţie administrativă odată cu ocupanţii francezi, este un personaj cu totul schimbat, cucerit de ideile iluminismului pe care altădată îl combătea furibund. Desfiinţării inchiziţiei din ordinul împăratului îi urmează un proces răsunător, Lorenzo erijându-se în principal acuzator al instituţiei pe care o slujise cu fanatism. Eliberarea tuturor deţinuţilor din sediul inchiziţiei o aruncă pe Ines în stradă, o Ines radical marcată de anii de detenţie, o epavă umană cu minţile rătăcite, căutându-şi fetiţa căreia îi dăduse naştere în închisoare. Familia ei, masacrată de trupele franceze, nu-i poate oferi niciun ajutor. Singura speranţă rămâne Goya, un bătrân surd cu periodice crize de demenţă. Deportarea lui Napoleon atrage după sine căderea regelui uzurpator al Spaniei, Joseph Bonaparte, fratele împăratului, invazia trupelor engleze prin Portugalia şi revenirea casei regale spaniole. Lorenzo devine din acuzator, acuzat, este judecat pentru renegarea credinţei şi slugărnicie faţă de ocupanţi, fiind condamnat la moarte de către fostul mare inchizitor. O ultimă rămăşiţă de demnitate îl împiedică să-şi renege noua credinţă raţionalistă în schimbul comutării pedepsei la închisoare pe viaţă.

Departe de a fi o biografie, filmul poate fi asemănat cu o imensă gravură care ilustrează dramatic prelungirea forţată a îndelungatului ev mediu spaniol până în epoca modernă. Contrastele dintre obscurantism şi iluminismul tot mai viguros, tortura, violenţa gratuită, atrocităţile francezilor, dar şi ale inchiziţiei, sensibilitatea artistului în faţa suferinţei, atmosfera sumbră şi gravă sunt definitorii pentru al treilea mare film al lui Milos Forman, după "Amadeus" şi "Valmont".

Un "omagiu" adus şabloanelor cinematografice

Hot Fuzz (comedie, USA, 2007)

Regia: Edgar Wright
Scenariul: Edgar Wright şi Simon Pegg
Distribuţia: Simon Pegg (Nicholas Angel), Nick Frost (Danny Butterman), Jim Broadbent (Frank Butterman), Timothy Dalton (Simon Skinner)

Cel mai bun poliţist din Londra este "promovat", contrar voinţei sale, într-un sat liniştit şi somnolent, preocupat doar de reuniuni şi de sărbători locale. Rupt de lumea citadină, trepidantă a Londrei, Nicholas Angel constată că principalele preocupări ale poliţiei din Sandford sunt prozaice: "evadarea" unei lebede, tăierea ilegală a unui copac, strângerea de fonduri pentru repararea acoperişului bisericii etc. Delăsarea şi lipsa interesului pentru aplicarea legii din partea colegilor săi sunt motive de revoltă pentru Nicholas Angel, un superpoliţist capabil şi excesiv de zelos. O serie de crime disimulate în accidente îl duc spre descoperirea unui amplu complot în care sunt amestecaţi cei mai importanţi oameni din comunitate, inclusiv şeful poliţiei, preotul, medicul şi patronul magazinului. Partenerul său Danny Butterman, fiul şefului poliţiei, un grăsan cu neuroni puţini, însă dornic să înveţe câte ceva din metodele poliţiei metropolitane, se desprinde încet de impasibilitatea celorlalţi colegi ai săi, indivizi decerebraţi, cu un etern rânjet oligofren.

Ipoteza crimelor având ca mobil o investiţie cade în final, când se dovedeşte că motivele nu au nimic comun cu presupusul proiect imobiliar. Actorul este asasinat pentru că l-a interpretat lamentabil pe Romeo, amanta lui pentru că era pe cale să-i distrugă căsnicia, redactorul şef al ziarului local pentru erorile de ortografie şi modificarea vârstei patronilor barului, patroana florăriei pentru că plănuia să plece din sat, iar cel mai bogat localnic pentru că şi-a construit casa într-un stil discordant şi ostentativ.

Seriozitatea extremă a lui Nicholas Angel generează situaţii caricaturale, întregul film fiind o satiră caustică la adresa producţiilor purtând marca Hollywood, de la sângeroasele masacre de stradă la "societăţi secrete" care au scopul nobil de a menţine ordinea şi de a promova binele absolut, de la creaturi zombie la triumful inexorabil al poliţistului imbatabil.

2000 de ani de minciună (partea a treia)

Evanghelia după Iuda

Versiunea oficială: În 1947, un păstor de capre se amuză aruncând cu pietre în grotele săpate în stâncă, foste adăposturi ale comunităţii religioase eseniene. Auzind sunete de vase sparte, intră în grote şi descoperă papirusuri vechi deteriorate. O parte dintre manuscrise este folosită de mama sa pentru a aprinde focul, cealaltă parte este recuperată de istorici, adunată şi cercetată la Muzeul Rockefeller, actualmente Muzeul de Cercetări Biblice din Ierusalim. Cea mai mare parte a manuscriselor a fost descifrată, spre panica teologilor creştini, care şi-au văzut năruite o serie de teorii considerate imuabile. În anul 2001, toate manuscrisele aflate la dispoziţia istoricilor şi lingviştilor au fost publicate în 39 de volume.

.

Realitatea este puţin diferită de versiunea oficială. Păstorul era un beduin care căuta o ascunzătoare sigură pentru marfa sa de contrabandă, iar manuscrisele presupuse a fi fost arse au fost recuperate şi ascunse în arhivele secrete ale Vaticanului. Fără şanse de a fi date vreodată publicităţii. Vigilenţei "recuperatorilor" de manuscrise, trimişi de Vatican în cea mai mare grabă, îi scapă tocmai piesa de rezistenţă a tezaurului: "Evanghelia după Iuda", pierdută în mod misterios şi regăsită întâmplător la sfârşitul secolului trecut.

Restaurarea manuscriselor

Manuscrisele sunt redactate de esenieni între anii -250 şi +68 şi cuprind texte religioase, psalmi, povestiri eroice şi tratări ale unor probleme de legate de dreptate. Fragmentele religioase sunt texte veterotestamentare, fără urme de texte evanghelice, de menţionări ale apostolilor, ale lui Isus sau ale învierii. Câteva manuscrise sunt stânjenitoare pentru propaganda creştină: ele arată că istoria lui Isus a fost inspirată, printre altele, de mesia Menahem, respins de farisei, condamnat la moarte de către romani şi resuscitat de discipoli. Pasaje întregi din aceste scrieri sunt recopiate în Evanghelia după Matei. Fragmentele 4Q521 şi 4Q525 conţin menţiunea unui mesia unic şi escatologic, foarte aproape de Christul primilor creştini, precum şi conceptul de Dumnezeu ca tată al acestui mesia. Textele primare ale Noului Testament consemnează un mesia care devine fiul lui Dumnezeu abia după înviere. Conducătorul sectei mesianice a esenienilor, Stăpânul Dreptăţii, a fost crucificat, modelul fiind preluat de scrierile neotestamentare, prelucrare a originalului de la Qumran.

Astfel, creştinismul pierde aura mincinoasă creată de apologeţii şi preoţii creştini, potrivit cărora ideea lui Christos - Mesia nu are antecedent în literatura apocaliptică şi mesianică a iudaismului.

Tâmpenii de Wikipedia

Încercând să-mi fac o imagine despre Kosovo, provincie sârbă intrată sub stăpânire otomană la mijlocul sec. al XV-lea şi obligată să adopte islamul ca religie oficială, desprinsă artificial de Serbia în urma unui război sângeros la sfârşitul secolului trecut, am găsit o dezinformare istorică revoltătoare:

"En septembre 1448, une armée de Croisés et de mercenaires venus de Hongrie, de Pologne, de Valachie, de Bohême et d'Allemagne, commandée par le chevalier hongrois Jean Hunyadi (János Hunyadi en hongrois, Iancu de Hunedoara en roumain), traverse la Serbie et parvient jusqu'au Kosovo. Une grande bataille s'y engage, du 17 au 19 octobre 1448, entre les Croisés et l'armée du sultan Mourad II, au cours de laquelle les Croisés subissent un terrible revers."

Chiar aşa să fie? Iancu de Hunedoara a fost confiscat de unguri doar pentru că, în cele din urmă, a devenit guvernator şi regent al Ungariei? În primul rând a fost voievod al Transilvaniei, provenind dintr-o veche familie valahă. Documentele atestă, fără îndoială, că era fiu al lui Voicu Corbu, pretendent la scaunul voievodal al lui Litovoi, în Oltenia. Cneazul Voicu devenise stăpânitor al ţinuturilor Haţegului, Amlaşului şi Făgăraşului în urma bătăliei de la Posada. Ca răsplată pentru ajutorul acordat lui Sigismund al Ungariei în luptele împotriva turcilor, Voicu primeşte în 1409 domeniul şi castelul Hunedoarei, preluând numele de Hunyadi.

Mergând mai departe, la descendenţii lui Iancu de Hunedoara, găsesc la Matei Corvin următorul pasaj:

"Matthias Corvin Ier dit le Juste en hongrois (Igazságos) (roumain: Matei Corvin ou Matei de Hunedoara, latin: Matthias Corvinus, hongrois: Hunyadi Mátyás, allemand: Matthias Corvinus (23 février 1443 - 6 avril 1490) fut l'un des plus grands rois de Hongrie, de nationalité roumaine, régnant du 23 novembre 1458 au 6 avril 1490 et né à Cluj-Napoca en Transylvanie, en Roumanie en 1443. Son origine valaque (roumaine) est attestée dans la Chronique de Nüremberg (1493) par le savant italien Enea Silvio Piccolomini, le futur pape Pie II."

Aici logica cedează. Coroborând cele două pasaje se observă o contradicţie stridentă. Dacă Iancu de Hunedoara este prezentat ca fiind cavaler ungur, cum putea fiul său, rege al Ungariei, să fie de naţionalitate... română?

Falsificatorul

The Hoax (comedie/ dramă, USA, 2007)
Regia: Lasse Hallstrom

Scenariul: William Wheeler

Distribuţia: Richard Gere (Clifford Irving), Alfred Mollina (Dick Susskind), Hope Davis (Andrea Tate), Marcia Gay Harden (Edith Irving), Stanley Tucci (Shelton Fisher)

Este anul 1971. Tensiunile politice din USA se adâncesc pe măsură ce protestele împotriva războiului din Vietnam capătă o amploare fulminantă. Cartea unui scriitor obscur, Clifford Irving, este respinsă de grupul editorial McGraw Hill. Disperat după succes, cu buzunarele goale, Clifford recurge la o metodă curentă din arsenalul escrocilor: falsul. O falsă biografie a enigmaticului miliardar texan Howard Hughes. Împreună cu prietenul său, scriitorul Dick Susskind, plastografiază scrisori şi înregistrează false interviuri cu Howard Hughes, suspectat de presă de a fi suferind de severe afecţiuni mentale, printre care demenţa şi claustrofobia. Mizând atât pe succesul comercial, cât şi pe umplerea rapidă a conturilor, convinge editura de autenticitatea scrisorilor, inventează întruniri secrete cu Howard Hughes şi pretinde că a obţinut atât exclusivitatea din partea miliardarului, cât şi dreptul de a încasa onorariul în numele acestuia. Clifford este convins că şarlatania sa nu va fi descoperită, cunoscută fiind recluziunea de peste un deceniu a magnatului, precum şi oroarea sa de a ieşi în public. După ce sustrage un dosar secret de la Pentagon şi copiază memoriile unui fost colaborator al lui Hughes, Clifford primeşte un colet misterios conţinând un document prin care se dovedea că Richard Nixon, preşedintele USA, a luat mită pentru a facilita un contract profitabil al firmei aeronautice a miliardarului texan cu Pentagonul.

Treptat, graniţa dintre realitate şi imaginar se estompează, Clifford apare tot mai mult ca un mitoman şi este terorizat de idei paranoice. Crede că este urmărit de CIA, de oamenii miliardarului, care au misiunea să-l ucidă, apoi că este atras într-un complot împotriva preşedintelui Nixon. Totul se desfăşoară favorabil, apariţia cărţii este popularizată pe toate canalele media, reuşita pare a nu fi împiedicată de nimic. În final, Howard Hughes are o intervenţie televizată în care infirmă orice relaţie de prietenie şi de afaceri cu Clifford James, spulberându-i notorietatea şi şansa succesului editorial. Clifford, Edith (soţia lui Cliff, care încasase banii cuveniţi lui Hughes în urma apariţiei cărţii) şi Dick sfârşesc la tribunal, acuzaţi de fals de către Howard Hughes şi sunt condamnaţi la închisoare şi la plata unei daune de 1,3 milioane de dolari. Recunoştinţa lui Nixon nu se lasă nici ea aşteptată: blochează apariţia cărţii şi-l scuteşte le Howard Hughes de la plata unei amenzi în valoare de 137 milioane de dolari către guvernul federal.

.

Filmul se bazează pe romanul "The Hoax", scris chiar de protagonistul acestor evenimente stranii: Clifford Irving, a cărui căsătorie nu a supravieţuit scandalului şi condamnărilor.

Ateologie şi libertarianism

"Traité d'athéologie", de Michel Onfray (Editions Grasset, 2005): "Cele trei monoteisme, animate de aceeaşi pulsiune a morţii, împărtăşesc un dispreţ identic: ura pentru raţiune şi inteligenţă; ura pentru toate cărţile în numele uneia singure; ura pentru viaţă; ura pentru sexualitate, femei şi plăcere; ura pentru feminin; ura pentru corp, dorinţe şi pulsiuni; în locul lor, iudaismul, creştinismul si islamul aşează: devotamentul şi credinţa, ascultarea şi supunerea, gustul morţii şi pasiunea pentru "dincolo", îngerul asexuat si castitatea, virginitatea şi fidelitatea monogamică, soţia şi mama, sufletul şi spiritul. Mai bine zis, viaţa crucificată şi neantul celebrat." În graba de a exprima cât mai concentrat consecinţele păgubitoare ale religiilor dogmatice asupra esenţei umane, Michel Onfray scapă o expresie nu numai uşor tautologică, dar şi nepotrivită contextului: "fidelitatea monogamică". Monogamia nu este o invenţie a unuia dintre monoteismele fundamentale, ci datează din perioada totemismului, anterior configurării teologiilor sistemice. Mai mult, nu susţin deloc teza indezirabilităţii monogamiei. Indiscutabil, religia e o agresiune a iluzoriului, a fantasmelor asupra naturii umane, o amăgire perpetuă dublată de spectrul previzibilelor dezamăgiri: ne constrânge să renunţăm la existenţa concretă şi să învestim speranţele într-o mântuire ipotetică şi improbabilă. Abandonăm un aici palpabil în favoarea promisiunii unui dincolo nebulos. "Din punct de vedere intelectual, este mult mai simplu să crezi, decât să reflectezi" (Encyclopædia Britannica). Prin imperativele pretins morale (invenţii perfide menite să subjuge comportamentele naturale), cele trei religii monoteiste obligă individul să-şi nege esenţa, să se dezică de sine însuşi, să-şi reprime instincte ce vor erupe devastator mai devreme sau mai târziu. Într-un interviu publicat în săptămânalul francez "L'Express", scriitorul Jean d'Ormesson, membru al Academiei Franceze, fiind întrebat: "Care este eroul de ficţiune preferat?", a răspuns sec, în spiritul gândirii libertariene: "Dumnezeu".

.

Cea mai mare parte a intelectualităţii franceze a adoptat filosofia libertariană, o filosofie care refuză să se supună unor constrângeri vetuste, unor limitări arbitrare impuse prin forţa unor reglementări absurde care au ca efect restrângerea libertăţii şi a exprimării neîngrădite a individului. Insuficient popularizată în Estul Europei (cu excepţia Poloniei), gândirea libertariană este susceptibilă de a fi subversivă, de a intenţiona dinamitarea structurilor statului şi de a răspândi anarhia. Cu alte cuvinte, este un pericol major pentru că ar deschide ochii asupra sclaviei în care statul îşi ţine proprii cetăţeni si asupra modului inechitabil de redistribuire a veniturilor, disproporţionat cu contribuţia fiecăruia. Cum ar arăta societatea dacă structurile statului nu ar fi dispuse piramidal, ci orizontal? Dacă societatea ar fi evoluat altfel, iar statul nu ar fi existat? Dacă nu ar fi existat religiile monoteiste, care inspiră spaimă şi ameninţă înfricoşător cu excluderea de la mântuire? Sunt doar câteva întrebări libertariene care stimulează gândirea. Fiindcă atât statul, prin mijloacele represive, cât şi religia, prin şantajul redempţiunii, sunt mijloace de a propaga şi perpetua o stare de teroare, prin care să menţină sub control mulţimile văzute ca gloate animalice, înapoiate şi manipulabile. "Désolé bergère, j'aime pas les moutons!" ("Îmi pare rau, pastorule, nu-mi plac oile!"), ar exclama din nou Jacques Brel dacă ar mai fi îndemnat să se ralieze turmei...

2000 de ani de minciună (partea a doua)

După presupusa crucificare a întemeietorul sectei iudaice de extracţie eseniană, creştinii se refugiază la Roma, metropolă tentaculară care închide în sine multitudinea şi unde triumfă extraordinara diversitate culturală şi toleranţa maximă faţă de toate religiile. În vremea incendiului din 64, creştinii nu se deosebeau de iudaismul radical reprezentat de mişcarea rebelă zelotă. Ei locuiau în mahalale imunde şi, departe de a fi prigoniţi sau priviţi cu ură, începuseră o insistentă şi agasantă acţiune de acaparare a prozeliţilor, cu precădere din rândul sclavilor. De câţiva ani se ocupau cu activarea focarelor de revoltă împotriva administraţiei cetăţii şi organizau mici revolte şi rebeliuni la periferii.

Renumitul istoric german Gerhard Baudy, de la Universitatea din Konstanz, a studiat aproape 20 de ani evenimentele legate de incendiul Romei din anul 64 şi a descoperit o serie de dovezi înfricoşătoare, care nu numai că nu confirmă statutul de victime pentru adepţii noii secte religioase a iudeilor, dar chiar îi incriminează. Dovezile arheologice şi mărturiile voit ignorate sau ascunse secole la rând au fost puse la dispoziţia marelui public amator de istorie. De la manuscrise şi inscripţii, până la picturile rupestre din catacombele romane, nimic nu a scăpat neexplorat cercetătorului german. Toate noile dovezi, coroborate cu scrierile considerate sacre, de inspiraţie divină, expun luminii o realitate mult diferită decât cea pe care eram obligaţi până acum să o acceptăm. Conform profeţiilor, "curva cu 7 capete", Roma, trebuia să ardă din temelii: "Tocmai pentru aceea, într-o singură zi, vor veni urgiile ei: moartea, jalea, foametea. Şi va fi arsă în foc pentru că Dumnezeu care a condamnat-o este puternic." (Apocalipsa, cap. 18: 6-8). Distrugerea Romei ar fi fost semnalul unei ample revolte care avea ca finalitate dezorganizarea imperiului. Reconstrucţia cetăţii după incendiu presupunea un efort financiar uriaş care nu se putea realiza decât prin creşterea impozitelor, astfel că se miza pe răzmeriţe împotriva perceptorilor imperiali şi, în final, a administraţiei. În acest fel se creau premisele pentru marea revoltă mesianică a evreilor. Este un fapt istoric recunoscut că, încă din anul 61 sau 62, în perioada incendiului, se afla la Roma un anume Saul din Tars (Cilicia), viitorul sfânt Paul/ Pavel, care menţinea un contact permanent cu romanul creştinat Flavius Clemens, nepotul viitorului împărat Vespasian şi văr al viitorilor împăraţi Titus şi Domiţian. Astăzi el este cunoscut ca papa Clement I, al patrulea în lista oficială a papilor, după Petru, Lin şi Clet/ Anaclet, ultimii doi neamintiţi - în mod şocant - de cel mai autorizat cunoscător al vremii, Tertullian. Acest Clemens era fiul prefectului Romei, care răspundea de siguranţa şi apărarea oraşului, de aprovizionarea cu apă şi de localizarea şi stingerea incendiilor. Cine ar fi bănuit că un asemenea personaj cu reputaţie de pierde-vară şi provenit dintr-o familie de cel mai înalt rang ar putea fi amestecat în proiectul diabolic al distrugerii capitalei imperiului? Încă două mici amănunte: în cumplita noapte de 18-19 iulie 64, sistemul de apeducte nu a funcţionat, iar gărzile oraşului au primit ordine contradictorii care le-au paralizat toată activitatea.

De notat: pedepsele aplicate celor găsiţi vinovaţi, printre care numeroşi evrei creştini, erau cele care se aplicau incendiatorilor, tortura şi crucificarea cu capul în jos. Nici un creştin nu a fost pedepsit pentru convingerile lui religioase, ci pentru sabotarea apeductelor şi participarea la incendiu. Marea farsă înscenată lui Nero se întoarce tocmai împotriva celor care au premeditat-o.

.

Cât despre reproşul că a determinat moartea filosofului Seneca, nu se aminteşte pe acea pagină de (dez)informare că fostul mentor al împăratului a participat activ la conspiraţia lui Piso, care viza asasinarea lui Nero. Nero i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă, iar acesta şi-a tăiat venele.

2000 de ani de minciună (partea întâi)

Abia astăzi am văzut imbecilitatea grosolană consemnată de o îndoielnică "reţea internaţională de informare alternativă". Pe lângă jalnica autovictimizare ("membrii comunităţii AlterMedia au un singur punct comun: le sunt blocate dreptul la exprimare şi accesul la informare"), nu poate fi trecută cu vederea falsitatea stridentă a informaţiilor vehiculate şi deturnarea sensului evenimentelor, obligate să se contorsioneze conform intereselor mai mult sau mai puţin comprehensibile ale mentorilor. Referitor la citatul din paranteză, nu-mi pot reprima două întrebări:
1. Dacă le este blocat dreptul la exprimare, cum se face că site-ul încă există?
2. În ce constă blocarea accesului la informaţie? Le-a pus cineva lacăt pe conexiunea de Internet? Le-a scos televizoarele din priză? Le-a bruiat frecvenţele radio? Au refuzat distribuitorii de presă să le vândă ziare?
Ieri am găsit pe site-ul acestei comunităţi de dezinformare flagrantă o psudo-informaţie istorică, amuzantă în fond, însă periculoasă pentru naivii care cred tot ceea ce se vehiculează pe Internet. Informaţia apare la Calendar:

.
"9 iunie

68 – Moare prin sinucidere Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat roman, 54-68 d.Hr.; a fost un om de o cruzime deosebita, incendiind, în anul 64, Roma, lucru de care i-a făcut răspunzători pe crestini. Autor al primelor persecutii anticrestine din istoria Romei. A provocat sinuciderea filosofului Seneca, profesorul si mentorul său (n. 15.12.37 d. Hr)."

Marea mistificare, deşi denunţată viguros de peste două decenii, este perpetuată cu obstinaţie de cler şi de cercurile conservatoare, iar portretul lui Nero continuă să fie mutilat prin ignoranţa sau intenţia nocivă a unor "autori" pentru care istoria se scrie după ureche, după zvonuri prinse din zbor. Valoarea ştiinţifică a pasajului de mai sus este nulă la modul absolut şi perpetuează un mit diabolic inventat de creştini, a căror vocaţie a martirizării şi a autovictimizării a fost instituţionalizată şi ridicată la rang de atitudine eroică. Dar este o realitate paralelă, o creaţie a imaginarului unor teologi astăzi sanctificaţi, în fapt nişte falsificatori. De geniu, este adevărat.
Nero nu a fost un sfânt, ci a recurs la mijloace reprobabile pentru a prelua puterea, a o menţine şi a o consolida. Numai că modalitatea de a prelua puterea absolută şi metodele sale de guvernare nu fac obiectul pasajului care demonstrează o crasă incultură.

În noaptea de 18 spre 19 iulie 64, Roma este cuprinsă de vâlvătăi, focul pornind din zona Circului. Revenit în grabă de la Antium (staţiune balneară frecventată de împăraţii romani, aflată lângă Neapole) pentru a atenua efectele incendiului, el constată dezastrul oraşului pe care-l adoră. Deznădăjduit, plimbându-se printre ruinele fumegânde ale palatului imperial Domus Transitoria, Nero recită în şoaptă un vers din Homer referitor la incendierea Troiei. Şoapta lui este transformată de ranchiunosul şi pseudo-istoricul Suetonius (un cronicar dubios care nu punea preţ pe acurateţea informaţiilor şi consemna cu precădere bârfe) în reprezentaţie teatrală impresionantă. Imediat după inspecţia lui Nero prin Roma se răspândeşte, mai repede decât incendiul, zvonul care se va înrădăcina adânc în folclor, în ciuda inautenticităţii dovedite istoriografic, că împăratul, aflat în delir poetic, ar fi ordonat incendierea cetăţii.

Pentru a calma suferinţele şi a oferi adăpost populaţiei Romei, Nero recurge la măsuri de urgenţă: deschide monumentele lui Agrippa, Câmpul lui Marte şi propriile grădini (actualele grădini ale Vaticanului), construind barăci şi aducând pe propria lui cheltuială mobilă de la Ostia. Preţul grânelor a fost redus din ordin imperial la 3 sesterţi, adică aproape la jumătate.
În mod suspect, 6 zile mai târziu incendiul reizbucneşte cu mai multă violenţă pe domeniile prefectului Tigellinus, principalul demnitar al împăratului, posesor de sclavi care frecventau o sectă nouă: adepţii lui Chrestos. Controversele şi polemicile privind cauzele incendiului au decantat o opinie tot mai argumentată şi probată documentar, dar isteric respinsă de cei care au avut interesul să întreţină falsul aproape 2000 de ani: preoţii creştini, care încearcă cu disperare să ascundă acţiunile subversive ale adulatorilor lui Chrestos, adevăraţii vinovaţi pentru devastatorul incendiu al Romei anului 64.

Minciuni şi suspiciuni

Breach (thriller, USA, 2007)

Regia: Billy Ray

Scenariul: Adam Mazer şi William Rotko

Distribuţia: Chris Cooper (Robert Hanssen), Ryan Phillippe (Eric O'Neill), Laura Linney (Kate Burroughs), Caroline Dhavernas (Juliana O'Neill)

Inspirat din fapte reale, Breach reface istoria celei mai mari scurgeri de informaţii din istoria serviciilor secrete americane. Filmul pune accent mai mult pe tensiune decât pe acţiune: în loc să recurgă la efectele vizuale destinate fie să impresioneze, fie să ascundă mediocritatea scenariilor, regăsim nenumărate planuri ale birourilor obişnuite, dar şi de coordonare a operaţiunilor FBI, sobre, într-o atmosferă de placidă acalmie. Punctul de plecare este o vagă promisiune de promovare a agentului Eric O'Neill, adus de la activitatea de teren la cea de asistent al lui Robert Hanssen, cu misiunea de a-şi supraveghea chiar superiorul, un veteran al contraspionajului.

Hanssen apare ca un personaj devotat valorilor dreptei tradiţionale: religiozitatea exagerată până la fanatism, devotamentul faţă de naţiune şi venerarea familiei. Chris Cooper se impune de-a lungul întregului film, aproape confiscându-l prin forţa interpretării. Jocul privirilor, suspiciunea paranoică, ipocrizia, lubricul se adună într-un personaj ruinat de ambiţie şi orgoliu. Lui i se opune neexperimentatul şi naivul Eric, supus de şeful său unor probe abile. La început, lupta dintre orgoliul unuia şi ambiţia celuilalt pare inegală, iar terenul înfruntării dintre cei doi este cel al neîncrederii. După o lungă serie de teste, Hanssen nu va mai fi îngrijorat de debutantul O'Neill, convins că tânărul nu prezintă o ameninţare majoră. Caroline Dhavernas interpretează rolul soţiei care vrea să înţeleagă misterele muncii soţului ei şi periclitează succesul misiunii ultrasecrete.

După The Good Shepherd, Hollywood-ul reuşeşte un al doilea remarcabil thriller la categoria filmelor de spionaj, dar cu mici şanse de a fi apreciat de un public obişnuit cu cromatica flacărilor şi cu zgomotele asurzitoare ale detonărilor...

Citate:

1. Robert Hanssen: "Nu pot avea încredere într-o femeie îmbrăcată în pantaloni. Numai bărbaţii ar trebui să-i poarte."

2. Robert Hanssen: "Roagă-te pentru mine."

....Eric O'Neill: "O voi face."

Poz(n)e

Sarkula şi Sarkonda

"Le régime sarkonazy"

Inconştienţi sau orbiţi de exaltare, francezii s-au răzbunat pe atitudinea pasivă a lui Jacques Chirac alegând un personaj agresiv, cu trăsături diabolice. Regimul poliţienesc intolerant, instaurat în calitatea sa de ministru de interne, ar fi trebuit să repugne naţiunii care a reanimat libertatea în Europa. Charisma indenegabilă a lui Nicolas Sarkozy, revenit spectaculos dintr-o dizgraţie populară nu prea îndelungată, i-a adus o victorie facilitată de susţinerea extremei drepte, de degringolada socialiştilor şi de gafele monumentale ale candidatei stângii. Liniile generale ale orientării noului preşedinte sunt construite pe autoritarism, cultul represiunii, instigarea la ura faţă de imigranţi, represiunea isterică disproporţionată în raport cu gravitatea infracţiunii şi stigmatizarea unor largi categorii sociale (tinerii din suburbii, asistaţii social, sindicaliştii, organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului). Trăsături care se regăsesc în toate regimurile totalitariste.

Declarativ, Sarkozy urmăreşte revigorarea Franţei şi recâştigarea rolului de prim rang în Uniunea Europeană. Demagog strălucit, a trecut în penumbră celelalte puncte ale programului său, care ar determina un recul al drepturilor omului, aplicând cu stricteţe principiile a ceea ce Michel Foucault numea "biopolitică" sau "bioputere": controlul vieţii biologice a indivizilor, întocmirea de fişe pentru toţi cetăţenii, cuprinzând informaţii despre obiceiuri, starea de sănătate, situaţia familială şi financiară, locuri frecventate, preferinţe de consum, lecturi, site-uri de internet accesate, deplasările subiecţilor, generalizarea videosupravegherii inteligente etc. Reducerea bugetului educaţiei, în paralel cu creşterea cheltuielilor militare în beneficiul multinaţionalelor de armament Dassault şi Lagardère (devenit şi grup media, al treilea ca mărime din lume) a fost un punct ignorat cu desăvârşire de francezi. Orice regim cu tendinţe autoritare, vădite sau ascunse, lasă în paragină educaţia: cu cât un popor este mai needucat, cu atât el va fi mai uşor de condus. Relaţiile apropiate dintre Nicolas Sarkozy şi Arnaud Lagardère s-au consolidat şi printr-o "cumetrie": Sarkozy este naşul fiului magnatului francez. Mai mult, cu ocazia celui de-al doilea tur de scrutin, Sarkozy a demonstrat un "cult" al valorilor democraţiei intervenind pe lângă Arnaud Lagardère şi determinând concedierea ziaristului Alain Genestar, care publicase un articol referitor la absenţa de la vot a Ceciliei Sarkozy. "Allons enfants de la patrie,/ Le jour de gloire est arrivé."

Franz Kafka, 83

Se împlinesc 83 de ani de când Franz Kafka (3 iulie 1883, Praga - 3 iunie 1924, Kierling, lângã Viena) a lăsat tocul din mână.
Scriitor ceh de limbă germană şi confesiune iudaică, creşte într-o familie ostilă artelor. Neacceptând debilitatea fizică şi fragilitatea psihică a fiului său, tatăl îl obligă să lucreze într-o companie de asigurări. Franz rupe legăturile cu familia, îndeosebi cu tatăl pe care-l detestă şi nu ezită să-l ironizeze în scrierile sale. Tulburările psihice îi transformă viaţa în calvar, arde nenumărate scrieri (în accese de depresie sau de furie), iar afectivitatea lui contradictorie îl împiedică să menţină legături stabile. Lovit de tuberculoză, se stinge la sanatoriul din Kierling, lăsând trei romane neterminate: "Procesul", "Castelul" şi "America".

.

Creionând eroul absurd într-o lume absurdă, Kafka denunţă persecuţia, inumanitatea şi absenţa libertăţii, dar nu numai în tuşe sumbre, uneori halucinogene, ci şi ironice, în registrul umorului negru. Omul kafkian este sfâşiat de conflicte şi contradicţii. Plasat în situaţii care se sustrag total controlului raţional, abandonat contingenţei, personajul kafkian, melancolic şi pesimist, încearcă să exprime inefabilul stărilor sale şi intră în alterare existenţială, scufundându-se în tenebre şi angoase.

Hannibal Lecter redivivus

Fracture (crime/ thriller, USA, 2007)
Regia: Gregory Hoblit
Scenariul: Daniel Pyne şi Glenn Gers
Distribuţia: Anthony Hopkins (Ted Crawford), Ryan Gosling (Willy Beachum), David Strathairn (Joe Lobruto), Rosamund Pike (Nikki Gardner), Embeth Davidtz (Jennifer Crawford), Billy Burke (Rob Nunally)

Drama soţului înşelat nu decade în scene de sentimentalism, în crize furioase de gelozie sau într-o patetică şi disperată declamare a iubirii inexorabil pierdute. Ted Crawford, om de afaceri de succes, descoperă infidelitatea soţiei şi plănuieşte cu o meticulozitate înfricoşătoare uciderea ei. Toate circumstanţele se coalizează împotriva lui. Cel trimis să rezolve situaţia este chiar amantul victimei, locotenentul Billy Burke, motiv pentru care mărturia lui ulterioară va fi respinsă. Înfăţişat instanţei, Ted renunţă la avocat pentru a se reprezenta singur şi, de asemenea, renunţă la audierile preliminare, în ciuda avertismentelor că nu va avea dreptul să înainteze apel. Rictusul ironic şi replicile sarcastice ale lui Ted Crawford induc o notă de suspans, prevestind loviturile sub centură care vor urma. Singura probă incriminatoare este... prezenţa lui Ted Crawford la locul crimei, adică în propria sa casă.

Procurorul Willy Beachum, un tânăr ambiţios şi infatuat, aflat pe punctul de a părăsi biroul procurorului districtual în favoarea unei prospere firme de avocatură, neglijează potenţialul adversarului său, de a cărui condamnare depinde cariera lui.

Calculat şi stăpânit, obsedat de detalii pe care le foloseşte abil în favoare sa, Ted înfrânge cu cruzime aroganţa procurorului care, în ciuda eşecului usturător, îşi păstrează probitatea morală prin refuzul de a se folosi de probe contrafăcute. As al manipulării, Ted face ca adevărul evidenţelor să pară o minciună grosolană imposibil de acceptat, mutările sale sunt pline de surpriză şi produce convulsii în desfăşurarea procesului, manevrează cu inteligenţă malefică faptele şi evenimentele. Surpriza finală: arma căutată cu asiduitate de anchetator şi de procuror nu a fost nicio clipă ascunsă. "Fractura" se produce în final, când Ted nu mai reuşeşte să scape de capcana întinsă de procuror.

În final, câştigătorul de profesie Willy Beachum, prea orgolios pentru a se înclina în faţa înfrângerii, nu reuşeşte să întrunească aprobarea spectatorului...

Citate:
1. Ted Crawford: "Eu te iubesc. El te iubeşte?"
2. Ted Crowford: "Cunoaşterea înseamnă durere."
3. Ted Crowford: "Chiar şi un ceas stricat arată corect ora de două ori pe zi."

Eroare ştiinţifică de proporţii

Ampla dezbatere asupra veridicităţii informaţiei care circulă pe internet încă nu s-a stins în USA. Cunoscuta enciclopedie Wikipedia este acuzată că difuzează informaţii eronate, îndeosebi în domeniul istoriei. Departamentul de specialitate al Middlebury College, o mică universitate din Vermont, a sesizat că studenţii de la cursul de istorie japoneză au comis aceeaşi greşeală, scriind că iezuiţii au susţinut rebeliunea Shimabara din sec. al 17 lea. Sursa erorii? Un articol din Wikipedia. Consecinţa: studenţilor li s-a interzis să mai citeze din enciclopedie în lucrările lor. Ştirea s-a răspândit rapid în toate campusurile din USA, iar unele buletine studenţeşti au acuzat Middlebury College că reinstituie cenzura. Până acum, controversele au relevat o idee acceptabilă: Wikipedia poate constitui un punct de plecare util în documentarea studenţilor, însă e nevoie de circumspecţie în preluarea datelor, care ar trebui confruntate cu surse autorizate. Între timp, eroarea istorică a fost corectată pe pagina în limba engleză, unde apăruse, dar persistă întrebarea: câte erori mai viermuiesc în stare latentă aşteptând să fie descoperite?