Ateologie şi libertarianism

"Traité d'athéologie", de Michel Onfray (Editions Grasset, 2005): "Cele trei monoteisme, animate de aceeaşi pulsiune a morţii, împărtăşesc un dispreţ identic: ura pentru raţiune şi inteligenţă; ura pentru toate cărţile în numele uneia singure; ura pentru viaţă; ura pentru sexualitate, femei şi plăcere; ura pentru feminin; ura pentru corp, dorinţe şi pulsiuni; în locul lor, iudaismul, creştinismul si islamul aşează: devotamentul şi credinţa, ascultarea şi supunerea, gustul morţii şi pasiunea pentru "dincolo", îngerul asexuat si castitatea, virginitatea şi fidelitatea monogamică, soţia şi mama, sufletul şi spiritul. Mai bine zis, viaţa crucificată şi neantul celebrat." În graba de a exprima cât mai concentrat consecinţele păgubitoare ale religiilor dogmatice asupra esenţei umane, Michel Onfray scapă o expresie nu numai uşor tautologică, dar şi nepotrivită contextului: "fidelitatea monogamică". Monogamia nu este o invenţie a unuia dintre monoteismele fundamentale, ci datează din perioada totemismului, anterior configurării teologiilor sistemice. Mai mult, nu susţin deloc teza indezirabilităţii monogamiei. Indiscutabil, religia e o agresiune a iluzoriului, a fantasmelor asupra naturii umane, o amăgire perpetuă dublată de spectrul previzibilelor dezamăgiri: ne constrânge să renunţăm la existenţa concretă şi să învestim speranţele într-o mântuire ipotetică şi improbabilă. Abandonăm un aici palpabil în favoarea promisiunii unui dincolo nebulos. "Din punct de vedere intelectual, este mult mai simplu să crezi, decât să reflectezi" (Encyclopædia Britannica). Prin imperativele pretins morale (invenţii perfide menite să subjuge comportamentele naturale), cele trei religii monoteiste obligă individul să-şi nege esenţa, să se dezică de sine însuşi, să-şi reprime instincte ce vor erupe devastator mai devreme sau mai târziu. Într-un interviu publicat în săptămânalul francez "L'Express", scriitorul Jean d'Ormesson, membru al Academiei Franceze, fiind întrebat: "Care este eroul de ficţiune preferat?", a răspuns sec, în spiritul gândirii libertariene: "Dumnezeu".

.

Cea mai mare parte a intelectualităţii franceze a adoptat filosofia libertariană, o filosofie care refuză să se supună unor constrângeri vetuste, unor limitări arbitrare impuse prin forţa unor reglementări absurde care au ca efect restrângerea libertăţii şi a exprimării neîngrădite a individului. Insuficient popularizată în Estul Europei (cu excepţia Poloniei), gândirea libertariană este susceptibilă de a fi subversivă, de a intenţiona dinamitarea structurilor statului şi de a răspândi anarhia. Cu alte cuvinte, este un pericol major pentru că ar deschide ochii asupra sclaviei în care statul îşi ţine proprii cetăţeni si asupra modului inechitabil de redistribuire a veniturilor, disproporţionat cu contribuţia fiecăruia. Cum ar arăta societatea dacă structurile statului nu ar fi dispuse piramidal, ci orizontal? Dacă societatea ar fi evoluat altfel, iar statul nu ar fi existat? Dacă nu ar fi existat religiile monoteiste, care inspiră spaimă şi ameninţă înfricoşător cu excluderea de la mântuire? Sunt doar câteva întrebări libertariene care stimulează gândirea. Fiindcă atât statul, prin mijloacele represive, cât şi religia, prin şantajul redempţiunii, sunt mijloace de a propaga şi perpetua o stare de teroare, prin care să menţină sub control mulţimile văzute ca gloate animalice, înapoiate şi manipulabile. "Désolé bergère, j'aime pas les moutons!" ("Îmi pare rau, pastorule, nu-mi plac oile!"), ar exclama din nou Jacques Brel dacă ar mai fi îndemnat să se ralieze turmei...