2000 de ani de minciună (partea a doua)

După presupusa crucificare a întemeietorul sectei iudaice de extracţie eseniană, creştinii se refugiază la Roma, metropolă tentaculară care închide în sine multitudinea şi unde triumfă extraordinara diversitate culturală şi toleranţa maximă faţă de toate religiile. În vremea incendiului din 64, creştinii nu se deosebeau de iudaismul radical reprezentat de mişcarea rebelă zelotă. Ei locuiau în mahalale imunde şi, departe de a fi prigoniţi sau priviţi cu ură, începuseră o insistentă şi agasantă acţiune de acaparare a prozeliţilor, cu precădere din rândul sclavilor. De câţiva ani se ocupau cu activarea focarelor de revoltă împotriva administraţiei cetăţii şi organizau mici revolte şi rebeliuni la periferii.

Renumitul istoric german Gerhard Baudy, de la Universitatea din Konstanz, a studiat aproape 20 de ani evenimentele legate de incendiul Romei din anul 64 şi a descoperit o serie de dovezi înfricoşătoare, care nu numai că nu confirmă statutul de victime pentru adepţii noii secte religioase a iudeilor, dar chiar îi incriminează. Dovezile arheologice şi mărturiile voit ignorate sau ascunse secole la rând au fost puse la dispoziţia marelui public amator de istorie. De la manuscrise şi inscripţii, până la picturile rupestre din catacombele romane, nimic nu a scăpat neexplorat cercetătorului german. Toate noile dovezi, coroborate cu scrierile considerate sacre, de inspiraţie divină, expun luminii o realitate mult diferită decât cea pe care eram obligaţi până acum să o acceptăm. Conform profeţiilor, "curva cu 7 capete", Roma, trebuia să ardă din temelii: "Tocmai pentru aceea, într-o singură zi, vor veni urgiile ei: moartea, jalea, foametea. Şi va fi arsă în foc pentru că Dumnezeu care a condamnat-o este puternic." (Apocalipsa, cap. 18: 6-8). Distrugerea Romei ar fi fost semnalul unei ample revolte care avea ca finalitate dezorganizarea imperiului. Reconstrucţia cetăţii după incendiu presupunea un efort financiar uriaş care nu se putea realiza decât prin creşterea impozitelor, astfel că se miza pe răzmeriţe împotriva perceptorilor imperiali şi, în final, a administraţiei. În acest fel se creau premisele pentru marea revoltă mesianică a evreilor. Este un fapt istoric recunoscut că, încă din anul 61 sau 62, în perioada incendiului, se afla la Roma un anume Saul din Tars (Cilicia), viitorul sfânt Paul/ Pavel, care menţinea un contact permanent cu romanul creştinat Flavius Clemens, nepotul viitorului împărat Vespasian şi văr al viitorilor împăraţi Titus şi Domiţian. Astăzi el este cunoscut ca papa Clement I, al patrulea în lista oficială a papilor, după Petru, Lin şi Clet/ Anaclet, ultimii doi neamintiţi - în mod şocant - de cel mai autorizat cunoscător al vremii, Tertullian. Acest Clemens era fiul prefectului Romei, care răspundea de siguranţa şi apărarea oraşului, de aprovizionarea cu apă şi de localizarea şi stingerea incendiilor. Cine ar fi bănuit că un asemenea personaj cu reputaţie de pierde-vară şi provenit dintr-o familie de cel mai înalt rang ar putea fi amestecat în proiectul diabolic al distrugerii capitalei imperiului? Încă două mici amănunte: în cumplita noapte de 18-19 iulie 64, sistemul de apeducte nu a funcţionat, iar gărzile oraşului au primit ordine contradictorii care le-au paralizat toată activitatea.

De notat: pedepsele aplicate celor găsiţi vinovaţi, printre care numeroşi evrei creştini, erau cele care se aplicau incendiatorilor, tortura şi crucificarea cu capul în jos. Nici un creştin nu a fost pedepsit pentru convingerile lui religioase, ci pentru sabotarea apeductelor şi participarea la incendiu. Marea farsă înscenată lui Nero se întoarce tocmai împotriva celor care au premeditat-o.

.

Cât despre reproşul că a determinat moartea filosofului Seneca, nu se aminteşte pe acea pagină de (dez)informare că fostul mentor al împăratului a participat activ la conspiraţia lui Piso, care viza asasinarea lui Nero. Nero i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă, iar acesta şi-a tăiat venele.