La început partizan al stilului arhitectural neogotic, Antoni Gaudi se va înscrie în mişcarea Art nouveau, la modă în toată Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, şi, datorită originalităţii şi imaginaţiei debordante, îşi va impune propriul stil în interiorul modernismului. Principala amprentă a creaţiei sale o reprezintă geometria variabilă, formele bizare, neregulate şi cu aspect de fluiditate, dar încântătoare, entuziasmul respiraţiei pietrei pictate în culori vii şi recuzarea simetriei. Influenţele artei arabe, care sunt indiscutabile, conjugate cu frenezia imaginativă a propriei viziuni arhitecturale, au dat Barcelonei un nou suflu. Trecând peste interpretările oficiale, detestabile prin rigorism şi obsesia clasificărilor meticuloase, îndrăznesc să afirm că Gaudi este întemeietorul unui curent neobaroc al formelor în devenire, dinamice şi halucinante, contrar stilului static monumental, pietrificat.
Susţinut financiar de industriaşul Eusebio Güell, pentru care construieşte un luxos palat şi un parc, Gaudi stârneşte controverse şi chiar contestări vehemente din cauza stilului său neconvenţional al delirului formelor. Arhitecţii vremii, aserviţi stilurilor consacrate şi liniilor rigide, nu au ezitat să-l considere drept smintit şi impostor. George Orwell, aflat în trecere prin Barcelona, critică extrem de dur modernismul, în special creaţiile lui Gaudi, a cărui recunoaştere survine abia după moarte. În pofida criticilor, arhitectul este susţinut puternic de cercurile catolice şi i se încredinţează un amplu proiect, căruia îi va dedica ultimii 12 ani din viaţă, construcţie neterminată nici astăzi: catedrala Sagrada Familia, un imn arhitectonic închinat sacrului.Moare la Barcelona în urma unui accident stupid, sfârtecat de un tramvai. În anul 2003, Vaticanul a început procedurile de beatificare a fascinantului catalan care a revoluţionat arta arhitecturală modernă.
