Coincidenţe

John Adams şi Thomas Jefferson

John Adams (1735 – 1826), primul vicepreşedinte al Statelor Unite în ambele mandate ale lui George Washington, devine al doilea preşedinte al Confederaţiei (1797 – 1801), în urma refuzului generalului Washington de a candida pentru al treilea mandat. Thomas Jefferson (1743 – 1826) devine vicepreşedinte din partea Partidului Democrat-Republican, rival celui din care provenea Adams, Partidul Federalist. Regulile din acea perioadă stabileau ca posturile de preşedinte şi vicepreşedinte să fie atribuite candidaţilor care au obţinut cel mai mare număr de voturi. Gravele erori comise atât în politica internă, cât şi în cea externă i-au erodat iremediabil popularitatea şi, după primul mandat, a cedat postul lui Thomas Jefferson (1801 - 1809), amic personal încă din perioada redactării Declaraţiei de Independenţă, dar rival de temut în viaţa publică. Ambii foşti preşedinţi s-au stins în aceeaşi zi, la 50 de ani de la ruperea de Imperiul britanic: 4 iulie 1826. Se spune că, presimţindu-şi sfârşitul, pe patul morţii Adams ar fi exclamat cu amărăciune şi cu o oarecare invidie: „Şi Jefferson încă trăieşte...” Nu aflase vestea că succesorul său la Casa Albă murise cu doar câteva ore înaintea lui.

Naşterea unei naţiuni

4 iulie 1776 – adoptarea Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite, prin care 13 colonii îşi proclamă secesiunea de Imperiul britanic. Suflul iluminismului francez de sorginte masonică şi al ideilor lui John Locke se regăseşte în fiecare frază cu valoare de sentinţă. Dreptul la revoltă este argumentat prin abuzurile parlamentului englez, care votase creşterea taxelor şi impozitelor în colonii, la sugestia regelui George al III-lea, un visător şi un om al artelor. La vremea desprinderii irevocabile a coloniilor americane de imperiu, regele era nebun irecuperabil. Textul, care proclamă naşterea unei noi naţiuni, declanşează furia violentă a regelui şi indignarea parlamentului britanic. Războiul, început ca o campanie de pedepsire a statelor rebele, se încheie cu eşecul usturător al trupelor engleze, nevoite să renunţe la un teritoriu vast şi bogat, care aducea venituri însemnate în trezoreria imperiului.

Deşi s-a spus la vremea respectivă că a fost opera colectivă a reprezentanţilor desemnaţi de statele participante la congresul de la Philadelphia, cercetările demonstrează că redactarea aparţine lui Thomas Jefferson, un tânăr avocat de 33 de ani, plantator bogat şi proprietar de sclavi din Virginia. Ideea centrală a Declaraţiei este cea a libertăţii care, alături de cea a egalităţii, nu a fost pusă în practică, ci noul stat federal a menţinut sistemul sclavagist, iar populaţia băştinaşă a suferit în continuare masacre şi exproprieri.

Nazism şi apartheid

Apartheid înseamnă „a păstra separat” şi desemnează politica dură şi iraţională de segregaţie rasială instituită de coloniştii olandezi la 29 iunie 1948, în Africa de Sud. Doctrina apartheid se articulează pe divizarea politică, economică şi geografică a teritoriului şi a populaţiei repartizate în patru grupuri etnice distincte: alb, metis, bantu şi indian, proclamând primatul comunităţii albilor. În esenţă, apartheid este versiunea tropicală a nazismului, având ca germene politicile de coagulare şi de eradicare a disensiunilor dintre albii colonizatori. Dezvoltarea ideologică a fost favorizată de armonizarea intereselor albilor şi de promovarea lor agresivă, în detrimentul populaţiei majoritare de culoare, zulu şi bantu. Apartheid este continuarea legilor segregaţioniste aplicate de britanici după 1910, reunite în codul Color Bar, în urma înfrângerii olandezilor. Principalele acte normative cuprinse în Color Bar sunt: Native Labour Regulation Act (1911, reglementează munca indigenilor), legea asupra minelor şi şantierelor, Native Land Act (1913, reglementează proprietatea funciară şi interzice indigenior să deţină terenuri în afara rezervaţiilor, fiindu-le atribuită o suprafaţă de doar 7,8% din teritoriul Uniunii Sud-Africane), Native Urban Areas Act (1923, introduce segregaţia rezidenţială şi delimitează regiunile urbane indigene) şi Representation of Natives Act (1936, reglementează reprezentarea indigenilor şi stabileşte o listă electorală separată pentru metişi).

După încheierea primului război mondial, regimul de apartheid se înăspreşte prin:

1. Legea interdicţiei căsătoriilor mixte (1949);
2. Legea imoralităţii, care incriminează penal relaţiile sexuale dintre negri şi albi (1950);
3. Legea clasificării populaţiei, care operează distincţia raselor (1950);
4. Legea zonelor urbane, care repartizează raselor zonele de rezidenţă şi nu permite amestecul locuitorilor (1950);
5. Legea trecerii, care îi obligă pe negrii trecuţi de 16 ani să deţină un paşaport pentru a intra în anumite cartiere (1952);
6. Legea comodităţilor publice distincte, care impune segregarea toaletelor, a fântânilor, a parcurilor şi a altor amenajări publice (1953);
7. Legea educaţiei minorităţii bantu, care stabileşte programele şcolare pentru negrii aparţinând acestui grup etnic (1953);
8. Legea privind anularea dreptului la grevă şi a rezistenţei pasive pentru negri (1953);
9. Legea relocalizării indigenilor, care permite evacuarea negrilor din zonele locuite de albi (1954);
10. Legea lucrului în mine, care reglementează formal discriminarea rasială în domeniul muncii (1956);
11. Legea promovării zonelor negre autonome, care crează bantustanele şi le plasează sub administraţia negrilor (1958);
12. Legea privind retragerea cetăţeniei sud-africane negrilor care părăsesc bantustanele deja create (1971);
13. Decretul asupra limbii afrikaans, care impune şcolilor frecventate de negri să înveţe în afrikaans la nivelul învăţământului secundar (1974);

14. Legea interzicerii accesului negrilor la informaţiile cu caracter profesional (1976);

Regimul de segregaţie rasială din Africa de Sud a fost abolit la 30 iunie 1991, prăbuşindu-se sub greutatea sancţiunilor economice internaţionale, a protestelor cancelariilor occidentale şi a revigorării unei mişcări interne de sabotare a economiei şi administraţiei de către populaţia majoritară de culoare, inspirată de mitul lui Nelson Mandela, militantul încarcerat, devenit primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, în anul 1994.

A doua abdicare

Napoleon nu este o personalitate. Napoleon a devenit un mit. Puţini au reuşit să acumuleze deopotrivă ură şi admiraţie, laude şi critici, să aibă o ascensiune fulminantă şi o cădere atât de brutală. Destinul lui Napoleon este o epopee a timpurilor moderne şi îi conferă o aură mesianică. Protagonist al celei mai mari aventuri militare şi politice consemnate de istoria modernă, a obligat Europa să i se închine, a creat sistemul juridic modern şi a avut o moarte chinuitoare. Chiar doborât şi exilat, un prizonier umilit şi jignit de un grobian ofiţer englez (guvernatorul insulei Sf. Elena, generalul Hudson Lowe), Napoleon a rămas o ameninţare pentru familia de Bourbon, care a dat regi ticăloşi, lacomi, ipocriţi şi fricoşi. Împăratul, denumit de către monarhişti "Uzurpatorul", a fost victima unei otrăviri lente, cu efecte convulsive şi stări prelungite de febrilitate şi delir. Ipoteza conspiraţionistă, considerată a fi o simplă fabulaţie a creatorilor de poveşti şi de scenarii paranoice, s-a dovedit a fi adevărată. Teza oficială a cancerului la stomac a fost infirmată de descoperirea unei cantităţi de arsenic mineral de 13 ori mai mare decât cea normală în părul "micului corsican".

Recunoscut pentru memoria sa de excepţie, pentru geniul strategic şi pentru dorinţa de a transforma Franţa într-o ţară mesianică, Napoleon a fost şi un matematician apreciat, fiind chiar creatorul unei teoreme geometrice. Dacă nu ar fi urmat o carieră militară, cu siguranţă ar fi fost un strălucit profesor de matematică la Sorbona. Élie Faure, istoric al artei, afirmă metaforic că Isus Christos era, la începutul secolului al XIX-lea, mai puţin cunoscut decât Napoleon, iar Honoré de Balzac îl prezintă admirativ ca fiind "un om care avea la căpătâi un cod şi o sabie, cuvântul şi acţiunea" ("un homme qui avait dans la tête un code et une épée, la parole et l'action").

22 iunie 1815 - zi nefastă în istoria Franţei, prilej de entuziasm, totodată, pentru naţiunile europene eliberate de tirania unui ofiţer ambiţios, avid de glorie eternă şi putere absolută. Împăratul francezilor este deportat în insula Sf. Elena, unde-şi va trăi ultimii ani din viaţa atât de agitată.


Citate celebre:
1. Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
2. Un conducător este un negustor de speranţe.
3. Imposibil este un cuvânt care se găseşte doar în dicţionarul proştilor.
4. Cine linguşeşte în faţă, bârfeşte în spate.
5. Istoria e o minciună pe care nimeni nu o contestă.
6. Istoria este o minciună asupra căreia istoricii s-au pus de acord.
7. Dacă Socrate ar intra în cameră, toţi ne-am ridica în picioare pentru a-l cinsti. Dacă ar intra Isus Christos, toţi i-am cădea la picioare.
8. Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.
9. În politică, prostia nu e un handicap.
10. Nu întrerupeţi niciodată un duşman care e pe punctul de a comite o eroare.
11. Victoriile asupra femeilor sunt singurele care se obţin scăpând prin fugă.
12. Toate femeile sunt curve, mai puţin mama şi sora mea. Dar să nu pierdem din vedere că şi ele sunt femei.